,

Sfântul Mare Mucenic Nichita

Dând semnul biruinței, cinstita și de viață făcătoare Crucea Domnului ridicându-se la înălțimea Sa, îndată sub semnul acesta a alergat cel ce numele biruinței purta, numindu-se Sfântul Nichita. Pentru că ieri am prăznuit înălțarea Sfintei Cruci, care este lumii neclintită biruință, azi pe sfântul Nichita îl cinstim, al cărui nume se tâlcuiește “biruitor”.

Acesta, bun ostaș al lui Iisus Hristos, a stat ca sub un steag sub Sfânta Cruce, ca să se lupte împotriva vrăjmașilor Sfintei Cruci, pentru cinstea Celui răstignit pe Cruce. Unul se războiește pentru împăratul pământesc, altul pentru a sa întregime și slavă deșartă, iar altul pentru vremelnicele bogății. Sfântul Nichita nu s-a războit pentru niciuna din acestea, ci a luptat numai pentru unul Dumnezeu Iisus Hristos, care este Împărat a toată zidirea, slavă a feții noastre și bogăție necheltuită niciodată. Să ascultăm unde și în ce fel acest ostaș s-a luptat pentru Hristos:

În vremile când, întocmai cu Apostolii, Sfântul marele Împărat Constantin a început a lăți sfânta credință prin toată lumea, atunci și în țara goților, de partea stângă a râului Dunărea, bunacredință sfântă a răsărit ca o lumină din întunerec. Deci, într-acea țară a fost nașterea, creșterea și luminarea Sfântului Nichita, pentru că Teofil, episcopul goților, care a fost și la întâiul sinod din Niceea (325) și a întărit dogmele dreptei credințe, cu limba și cu mâna, acela și pe Nichita l-a luminat cu lumina sfintei credințe și întru mărturisirea Sfintei Treimi l-a botezat. Nu după multă vreme, răutatea cea veche, diavolul, nesuferind să vadă lățirea sfintei credințe și înmulțirea neamului creștinesc în mijlocul pământului barbar cel întunecat cu îndrăcirea idolească, a ridicat război și prigonire mare asupra celor care mărturiseau numele lui Hristos și credeau într-însul, pentru că a îndemnat pe conducătorul țării aceleia, cel cu numele Atanaric, ca să ucidă pe creștini și să piardă pomenirea lor din pământul său.

În vremea aceea s-a întâmplat o dezbinare a goților având război între dânșii, că despărțindu-se în două, o parte avea un povățuitor, anume Fritigern (369-380), iar alta pe Atanaric (367-381), barbarul păgân.

Deci, când amândouă taberele de un neam și de o seminție s-au lovit una cu alta la războiul cel dintre dânșii și s-a făcut mare tăiere, atunci Atanaric, având mai mare putere și vitejie, a biruit pe Fritigern și i-a înfrânt pe ostașii lui, punându-i pe goană. Drept aceea, fiind biruit Fritigern, a fugit în părțile grecești la împăratul Valens, împărat semiarian (364-378); aici, Fritigern a cerut ajutor de la dânsul. Iar Valens a poruncit la toată oastea ce era în Tracia ca să meargă în ajutorul lui Fritigern, împotriva lui Atanaric. Deci, adunând Fritigern puterea sa care îi mai rămăsese și luând oastea cea greacă din Tracia, a mers asupra vrăjmașului său și, trecând râul Dunărea, a făcut semnul Sfintei Cruci și a început să-l poarte înaintea taberelor sale și așa a năvălit asupra lui Atanaric. Și făcând război mare, cu puterea Crucii au biruit creștinii pe Atanaric și toată oastea lui a zdrobit-o, pe unii i-au tăiat cu săbiile, pe alții i-au prins vii, iar Atanaric cu puțini tovarăși abia au scăpat.

Din acea vreme a început a se înmulți mai mult între goți dreapta credință, cea creștină, pentru că văzând puterea cea nebiruită a crucii cu care se izbândea în războaie, mulți au crezut în Domnul cel răstignit pe cruce.

Murind episcopul Teofil, s-a urcat la scaunul episcopal Ulfila († 383), bărbat cu bună înțelegere și dreaptă credință. Acela a tălmăcit goților Scriptura și a tradus multe cărți din limba greacă în limba goților. Și creștea la barbari, din zi în zi, sfânta credință cea în Hristos și i-a ajutat în sârguința aceea și Sfântul Nichita, pentru că fiind de neam mare și slăvit în pământul acela, pe mulți i-a adus la Hristos prin chipul dreptei sale credințe și prin cuvintele cele de Dumnezeu insuflate.

După câtăva vreme, necuratul Atanaric iar s-a întors la locul său. Luând stăpânirea și puterea, îndemnându-l pe el diavolul, a ridicat asupra creștinilor cumplită prigonire în cuprinsul stăpânirii sale, răzbunându-și rușinea ce suferise; că de creștini fusese biruit și rușinat în război.

Atunci, Sfântul Nichita, aprinzându-se cu râvna cea după Dumnezeu, a ieșit la război împotriva amândurora vrăjmașilor, împotriva celui nevăzut și a celui văzut. Se lupta împotriva vrăjmașului celui nevăzut aducând pe cei necredincioși la credință, iar pe cei credincioși întărindu-i spre muceniceasca nevoință, iar împotriva vrăjmașului celui văzut se lupta când mustra pe prigonitorul Atanaric și îl înfrunta pentru o așa nedumnezeire și neomenie, căci da la felurite munci mulțimea cea fără de număr a credincioșilor. Și i-a biruit pe amândoi: și pe diavol a călcat, și cruzimea prigonitorului a dovedit-o, pentru că prigonitorul a rămas în nepricepere cu toate felurile de chinuri cu care se sârguia ca să-l întoarcă de la Hristos pe pătimitorul cel bun. Cu toată puterea sa, n-a putut pe un rob al lui Hristos să-l plece la păgânătatea sa, pentru că era ca un stâlp tare și nemișcat. Și ce a făcut nelegiuitul? A poruncit ca să-l omoare cu foc pe acesta, pe care nici multele bătăi, nici ruperea trupului și chiar zdrobirea mădularelor n-a putut să-l ucidă. Dar ce a câștigat din aceasta păgânul? Nimic altceva decât că pe sine s-a aprins mai mult cu mânia, iar mucenicul, deși se afla în focul cel mare, n-a fost mistuit cu trupul, iar cu sufletul, ca și pasărea Fenix, din cenușă a răsărit spre cea mai bună, nouă și fără de moarte viață zburând. Iar prigonitorul, chiar și fără foc, prin nedumnezeire ars, a murit cu sufletul și în cenușă și-a gătit în iad a i se risipi oasele. Așa Sfântul Nichita, sub semnul crucii s-a luptat pentru Hristos și s-a arătat biruitor și cu numele, și cu lucrul.

Iar trupul lui cel nevătămat de foc, rămăsese neîngropat și zăcea pe câmp aruncat și necinstit. Deci, un bărbat, anume Marian, de neam din părțile Ciliciei, din cetatea Mopsuestia, creștin bine-credincios, a venit în pământul goților pentru niște biruințe ale sale, și zăbovind într-însul multicel, se cunoscuse cu Sfântul Nichita și legase cu dânsul dragoste prietenească. Iar mai ales atuncea-l iubise pe dânsul, când l-a văzut răbdând cu tărie schingiuiri până la sânge pentru credința lui Hristos. Și zăcând aruncat sfântul lui trup, cugeta Marian cum ar putea să ia trupul iubitului său prieten, mucenicul lui Hristos, și să-l ducă pe el la moșia sa, dar de frica celui mai mare nu putea, pentru că poruncise tiranul să nu îndrăznească cine-va să îngroape trupul mucenicului.

Deci, a chibzuit Marian ca în taină să-l ia pe el noaptea. Dar când a înnoptat și s-a pregătit să-și ducă la îndeplinire lucrul de care gândea, calea îi era foarte grea, pentru că noaptea era foarte întunecoasă și ploua; din această pricină se afla în mare mâhnire și nu știa unde să meargă și unde să afle pe cel dorit sufletului său. Fiind foarte mâhnit de aceasta, Dumnezeu cel a toată mângâierea, care oarecând pe magi prin stea i-a povățuit la Bethleem, acela și pe Marian l-a mângâiat în necaz și i-a arătat cale lesnicioasă spre aflarea mucenicescului trup; a trimis oarecare putere cerească în chip de stea, care răsărind înaintea lui Marian, l-a dus pe el unde avea trebuință. Deci steaua aceea mergea înaintea lui Marian, luminându-i lui întunericul cel de noapte, iar el urma după dânsa cu bucurie. Și, venind la trupul sfântului mucenic, steaua a stat deasupra, iar Marian, învelind trupul sfântului cu pânză subțire, curată și luându-l pe el, l-a dus în casa în care era de gazdă, iar steaua ce se arătase, petrecând pe Marian la întoarcere până la poarta casei, s-a făcut nevăzută.

Așa Marian, câștigând comoara cea căutată, a ascuns-o la sine cu pază și degrabă s-a întors la moșia sa ducând cu sine trupul sfântului mucenic. Și ajungând la cetatea Mopsuestia l-a îngropat pe el cu cinste în casa sa. Deci, a binecuvântat Dumnezeu casa lui Marian pentru Sfântul Nichita, răbdătorul său de chinuri, cu multe bogății, precum a binecuvântat oarecând casa lui Putifar pentru Iosif și casa lui Abiadar pentru Chivot. Și era îndestulată casa lui Marian cu bogăție îmbelșugată, și material și duhovnicește, pentru că multe daruri se dădeau tuturor bolnavilor; celor ce aveau trebuință le izvorau tămăduiri de la mormântul sfântului. Deci, se adunau toată cetatea și locuitorii cei dimprejur la mormântul sfântului, încât nu mai încăpea casa lui Marian pe credincioșii cei ce se adunau; pentru aceea, s-au sfătuit cu toții să zidească o Biserică în numele sfântului și într-însa să pună sfintele moaște; au și făcut-o degrabă, multă sârguință adăugând la aceasta. Iar după ce zidiră Biserica, o și înfrumusețară cu podoaba cea cuviincioasă și frumoasă. Au deschis mormântul mucenicului și, luând racla, au dus-o în Biserica cea zidită din nou și acolo l-au pus pe el în pământ.

Iar Marian, spre binecuvântarea casei lui, a luat din moaștele sfântului un deget și îl păstra la sine cu cinste, dar altcineva n-a mai putut să ia ceva din moaștele lui.

Fericitul Auxențiu, episcopul cetății aceleia, când a zidit Biserica Sfinților Mucenici Taruh, Prov și Andronic, a trimis o scrisoare a sa la cetatea care se numea Anabarza, în care se odihneau sfintele moaște ale acelor sfinți, poftind pe cetățeni ca să-i dea lui o parte din moaștele sfinților mucenici, la sfințirea Bisericii cea zidită din nou. Atunci l-au rugat pe el acei cetățeni ca să le dea cu împrumutare o parte din moaștele Sfântului Nichita, spre binecuvântarea cetății lor; drept aceea a poruncit episcopul ca să descopere moaștele sfântului mucenic și îndată piatra cea de marmoră care era pe mormânt s-a desfăcut în două, neavând nicio pricină de acea despicare a sa. Iar unul din cei ce a descoperit mormântul s-a atins cu îndrăzneală cu mâna sa de sfintele moaște și îndată i s-a uscat mâna și l-a cuprins frica. Apoi s-a făcut tunet mare și fulgere din cer au pogorât încât toți se înfricoșară. Și a cunoscut episcopul că nu binevoiește Dumnezeu ca să se împartă moaștele sfântului și se căia de îndrăzneala ce avusese. Iar mâna cea uscată a omului acela care fără de temere se atinsese de sfânt, luând-o, a lipit-o pe ea iar de sfânt, zicând: “Sfinte Mucenice Nichito! Mai lesne este ție a tămădui decât a vătăma, pentru că bun ești și următor al Celui bun și de ai vrut ca puțin să-l pedepsești pe acesta, apoi oare nu cu mult mai ales îl vei milui pe el?” Acestea grăindu-le episcopul, s-a tămăduit mâna cea uscată a omului aceluia și toți s-au mirat de minunea Sfântului Mucenic Nichita și au slăvit pe Dumnezeu. Iar episcopul nemaicutezând de-aci înainte să se mai atingă de moaștele sfântului, cântând pe deasupra îndestulate cântări, au acoperit iar mormântul cu cinste, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe unul în Treime Dumnezeu, căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea în veci. Amin.