În fiecare an, la 19 decembrie, Biserica Ortodoxă îi pomeneşte pe Sfinţii Bonifatie şi Aglaia, doi oameni deosebiţi care, la o privire superficială asupra vieţii lor şi conform gândirii pur omeneşti, nu ar fi meritat nici măcar un colţişor în Rai, darămite darul sfinţeniei. Însă Dumnezeu, Căruia toate Îi sunt cu putinţă şi Care face din pescari Apostoli şi din păgâni Mucenici, din iubire faţă de oameni, vindecă prin Harul Său căderile, neputinţele şi neajunsurile noastre, arătându-ne că sfinţenia nu stă în „desăvârşirea” omenească, ci în smerenie, în pocăinţă sinceră, adeseori în mărturisirea Adevărului până la sânge, toate acestea umbrite de harul Sfântului Duh, care îl desăvârşeşte pe omul credincios.
Sfântul Mucenic Bonifatie a trăit într-o perioadă în care creştinii erau aspru persecutaţi pentru credinţa lor în Hristos Iisus Mântuitorul, pe vremea împăratului Diocleţian (284-305), fiind robul unei femei de neam mare ce se numea Aglaia şi care era fiica proconsulului Romei. El trăia în desfrânare cu stăpâna sa, erau amanţi am spune în limbajul zilelor noastre, având şi patima beţiei, căci adeseori, petrecăreţ fiind, mergea la taverne, cânta, juca şi bea peste măsură. În Sinaxarul zilei de 19 decembrie se arată însă că Bonifatie „era milostiv, iubitor de străini, îndestula cu dragă inimă pe cei lipsiţi şi îşi pleca urechea şi inima la suferinţele şi rugăciunile oamenilor. La fel şi stăpâna lui era milostivă şi iubitoare de Mucenici”. Aşadar, Aglaia avea evlavie către Sfinţii Mucenici şi adeseori se pocăia, suspinând către Domnul pentru păcatele ei. Acelaşi lucru îl făcea şi Bonifatie, conştient fiind de păcatele sale cele grele. De aceea, Dumnezeu nu i-a lăsat mai mult să se întineze cu desfrânarea, ci a rânduit o spălare de întinările lor.
Se spune că într-o zi Aglaia i-a spus lui Bonifatie: „Du-te în Răsărit, unde Sfinţii sunt chinuiţi, şi adu-mi Moaşte de Sfinţi, ca să le avem spre ajutor şi mântuire sufletească”. Iar el i-a răspuns: „Dacă îţi voi aduce Moaştele mele, ai să le primeşti?”. Iar ea a zis: „Nu mi-i de glumă, beţivule!”. Şi după ce i-a dat unele sfaturi, s-a rugat pentru el, i-a dat bani şi l-a trimis. Şi a plecat Bonifatie, însoţit de 12 slujitori, în Tarsul Ciliciei, unde erau chinuiţi creştinii. Acolo a găsit o mulţime de Sfinţi care pătimeau pentru Hristos, iar Bonifatie le-a sărutat lanţurile şi rănile, iar apoi, aprinzându-se de râvnă dumnezeiască, a mers înaintea guvernatorului şi a mărturisit că este creştin. Pentru curajul său a fost cumplit chinuit, însă el pe toate le-a răbdat cu seninătate, încât 50 de bărbaţi au cerut atunci să primească botezul în numele Preasfintei Treimi. Pentru că nu a renunţat la Hristos, Sfântului Bonifatie i s-a tăiat capul într-o zi de 19 decembrie, în anul 307. Slugile care-l însoţiseră nu ştiau cele ce se întâmplaseră, însă, când au auzit de la ostaşi cu de-amănuntul despre chinurile sale şi că a murit ca mucenic al lui Hristos, s-au dus să-i caute Moaştele. Tot din Sinaxarul zilei aflăm că, găsindu-le, slugile sale au căzut peste ele, au plâns, le-au sărutat şi-i cereau iertare Sfântului. Apoi, au cumpărat trupul cu 500 de galbeni, l-au uns cu mir, l-au înfăşurat în giulgiuri şi l-au dus la Roma.
Printr-o descoperire îngerească, Aglaia, cea care fusese odinioară stăpâna lui Bonifatie, aflând despre pătimirile şi moartea sa mucenicească, a ieşit întru întâmpinarea lui, ca să-l primească şi să-l cinstească după cuviinţă. L-a înmormântat în apropierea Romei, iar mai târziu a zidit chiar în Roma o frumoasă şi măreaţă Biserică în numele lui, mutându-i acolo cinstitele Moaşte, prin care se făceau multe minuni. Sfânta Aglaia a trăit de atunci în curăţie trupească şi sufletească, s-a pocăit mult, şi-a împărţit averea săracilor, s-a lepădat de lume, şi aşa, bineplăcând lui Dumnezeu, şi-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului. Într-una din cântările bisericeşti de la Vecernie, dedicată Sfinţilor Bonifatie şi Aglaia, se spune într-un mod deosebit de frumos: „Slugă trimiţându-te întâi pe tine, Bonifatie, stăpân dumnezeiesc te-a primit Aglaia, că ai avut stăpânie peste patimi, împărăţind peste tiranii cei necredincioşi, surpând pe vrăjmaşi şi încununându-te prin cununa biruinţei. Pentru aceasta, zidindu-ţi Biserică sfântă şi prea frumoasă, te-a aşezat în ea cu sfinţenie, lăudându-te pe tine”.
Vedem aşadar că, după o viaţă trăită în desfrânare şi beţie, Bonifatie şi Aglaia şi-au curăţat sufletele de zgura păcatului prin mucenicie şi pocăinţă. Prin mucenicie, Bonifatie a primit, de fapt, botezul sângelui, care i-a şters toate păcatele. Prin pocăinţă, Aglaia a dobândit sfinţenia, căci adevărata pocăinţă este schimbarea spre mai bine, este o lepădare totală de viaţa anterioară şi de păcat şi o dorinţă arzătoare de a împlini voia Domnului şi de a practica virtuţile. De aceea, Aglaia, prin pocăinţă, a renăscut moral şi a parcurs drumul spre o viaţă nouă şi virtuoasă. Sfinţii Bonifatie şi Aglaia sunt grabnic ajutători ai celor ce se luptă cu patimile desfrânării şi beţiei şi cu alte patimi trupeşti.
Pr. Ştefan Sfarghie
Sursa: http://ziarullumina.ro
