Sfântul Mucenic Calistrat

Văzând zavistnicul vrăjmaș turma cea aleasă a lui Hristos din zi în zi înmulțindu-se, s-a sculat asupra ei cu mare mânie, vrând ca pe toate oile cele cuvântătoare să le răpească și să le piardă. Având ca unelte la acest lucru pe cei mai împietriți și fără de omenie care s-ar putea numi mai bine fiare iar nu oameni: pe Dioclețian (284-305) și Maximian (286-305), împărați păgâni ai Romei, pe aceștia i-a pornit ca pe niște lupi răpitori asupra turmei lui Hristos și printr-înșii cu răzbunare și cu nemilostivire au împuținat-o. Pentru că, atâta mânie le-a revărsat în inimă asupra creștinilor, încât lăsând toate celelalte griji ale împărăției, și-au îndreptat vederile lor spre aceasta cu toate puterile ca să piardă cu desăvârșire pe toți creștinii. Crezând că acel gând și lucru al lor este cel mai cinstit și mai de căpetenie decât toate celelalte lucrări mari ale împărăției și decât cele slăvite biruinți și dănțuiri asupra vrăjmașilor lor, pentru aceea și chinuitorii, conglăsuind în răutate, au trimis pe la toate marginile împărăției lor, ca de pretutindeni să silească pe creștini la jertfe idolești, iar pe cei ce nu se vor supune să-i muncească, să-i ucidă, și cu felurite morți să-i piardă.

Așa făcându-se acestea, mulți din cei credincioși și osârduitori iubitori de Hristos s-au împodobit cu cunună mucenicească, iar alții de la Biserica luptătoare au trecut la cea triumfătoare, cântând cântare de biruință asupra vrăjmașilor. Între mulți alții, unul ca acesta s-a arătat viteazul ostaș al lui Hristos, Calistrat, care a mers pe calea cea frumoasă a muceniciei, însă nu singur, ci cu mulți alții, și, călcând pe vrăjmașul, a stat înaintea biruitorului lumii Hristos, purtând și arătând rănile cele ce le-au luat pentru Dânsul și luând plata nevoinței sale.

Locul nașterii Fericitului Calistrat, al acestui pătimitor al lui Hristos, era Cartagina din Africa, de unde l-au luat la slujba ostășească, așezându-l în tabăra Voievodului Persentin, în care strălucea cu mărire numai el singur, ca o stea într-o noapte neluminată de lună, pentru că toți ostașii cei împreună cu el erau împâclați cu întunericul idoleștii nedumnezeiri și numai el strălucea ca lumina sfintei credințe, la care îl învățase tatăl său care era creștin.

Tatăl lui învățase de la moșul lui, cel cu numele Neocor, care în vremea patimilor celor de voie ale Domnului nostru Iisus Hristos se aflase în Ierusalim, pe vremea lui Ponțiu Pilat, slujind în oaste și, după ce văzuse toate minunile cele ce s-au făcut la moartea și la Învierea Domnului, a crezut în Dânsul. Și botezându-se de către Apostoli, s-a întors la casa sa, ducând mărgăritarul cel de mult preț al credinței celei în Hristos, prin care pe fiul său, adică pe tatăl lui Calistrat, și pe toți casnicii săi i-a îmbogățit, spunându-le lor toate cele despre Iisus Hristos, pe care singur cu ochii săi le-a văzut și pe cele ce le-a auzit de la apostoli.

Aceeași duhovnicească și nefurată bogăție a credinței moștenind și Sfântul Calistrat după moșul și după tatăl său, îmbogățea cu ea pe acei care putea, învățându-i în taină cunoștința adevărului și întorcând la Dumnezeu suflete omenești. Din pricina aceea se sminteau ostașii cei ce erau împreună și îl pândeau cu dinadinsul, ca să poată ști de dânsul dacă este creștin cu adevărat sau nu.

Deci, dar, fiind el cu voievodul taberii sale în Roma, s-a făcut cunoscută creștineasca lui dreaptă credință în acest fel: avea obicei, Fericitul, ca în toate nopțile să se scoale la rugăciune și să se roage din destul în taină. Și odată când, după obiceiul său, sculându-se se ruga, a simțit niște ostași care se odihneau aproape de el. Aceștia, auzindu-l pe el că cheamă adeseori numele lui Iisus Hristos, au cunoscut bine că este cu adevărat creștin. Și, căutând vreme potrivită, au spus voievodului Persentin cele ce auziseră.

Iar voievodul chemând îndată pe Calistrat, l-a întrebat zicând: “Oare sunt adevărate Calistrate, cele spuse despre tine de tovarășii tăi?” Iar el a răspuns: “Nu știu ce or fi spus despre mine, pentru că știu că nu le-am făcut niciun rău”. Apoi Persentin a poruncit ostașilor să-i zică lui pe față, iar ostașii au zis voievodului: “Numai să-i poruncești stăpâne să jertfească idolilor și îndată vei afla cine este, care este gândul lui și ce credință are”.

Deci, a poruncit voievodul lui Calistrat ca să aducă jertfă idolilor și să se închine lor. Iar sfântul Calistrat a răspuns: “Nu am învățat ca să aduc jertfă la mulți dumnezei, ci unuia Dumnezeu, Cel adevărat și viu, care pe toate dintru neființă le-a adus și pe om din pământ l-a zidit. Iar pe dumnezeii cei cinstiți de voi, pe care mâinile omenești i-au făcut, îi numesc nu dumnezei, ci idoli, precum m-am învățat din Sfânta Scriptură, care zice: “Toți dumnezeii păgânilor sunt idoli, și idolii păgânilor, argint și aur, lucruri de mâini omenești”.

Din aceeași Scriptură am învățat a cunoaște pe Dumnezeul cel ce petrece în ceruri și Aceluia Îi aduc jertfă de laudă și “a da Celui Preaînalt făgăduințele” (Psalm 49, 15). Deci, oare, pentru aceasta mă clevetesc aceștia pe mine, că cinstesc pe Unul adevăratul Dumnezeu, iar nu pe dumnezei mincinoși? S-ar fi căzut lor să mă clevetească, de m-ar fi știut că nu slujesc bine în rândurile ostașilor, sunt fricos sau că fug de fața vrăjmașului. De ar fi fost așa, apoi puteau să grăiască împotriva mea înaintea ta, voievodule, și ție ți se cădea să asculți niște clevetiri ca acestea. Dar, în niciunul din aceste cazuri neștiindu-mă vinovat, pentru ce asculți pe clevetitori? Și la judecată mă aduci pe mine, numai pentru această singură vină, că dogmele mele nu se aseamănă cu ale voastre?”

La aceste cuvinte voievodul a răspuns cu mânie, zicând: “Nu este acum vreme de vorba cea mult ritoricească, ci vreme de munci grele și pedepsiri cumplite, pe care degrab le vei lua, de nu te vei supune mie și de nu vei jertfi idolilor, cărora și împăratul însuși se închină. Au doar nu mă știi pe mine că sunt aspru, putând și mai înainte de munci a-i înfricoșa pe toți numai cu căutătura și cu glasul?” Iar sfântul Calistrat a răspuns: “Mânia ta și scrâșnirea dinților tăi măcar deși aduc frică, însă este vremelnică, dar cu mult mai groaznică este frica și scrâșnirea dinților cea veșnică, în care a cădea mă tem foarte și numai singură pomenirea ei mă înfricoșează foarte”. Iar voievodul, neputând să-și țină mânia sa, a poruncit ca întinzând pe sfântul să-l bată. Și, bătându-l mult, nimic de nerăbdare n-a arătat și grăia către Dumnezeu zicând: “Juratu-m-am și m-am hotărât să păzesc judecățile dreptății Tale” (Psalm 118, 106). Și iarăși: “Smeritu-m-am până în sfârșit Doamne, viază-mă după cuvântul Tău și nu mă lăsa ca să fiu de batjocură pierzătorului om și mă întărește, o, Doamne, a suferi aceste munci, dă putere smeritului și neputinciosului meu trup și fă duh mai bărbătesc întru mine”. Iar văzând chinuitorul sângele lui curgând din răni ca pârâul, a poruncit să-l slăbească din munci și i-a zis lui: “Acestea sunt începuturile răsplătirilor tale pentru neascultarea ta, Calistrate! Te sfătuiesc deci, bine să faci ceea ce ți-am zis și să scapi de cele mai mari munci care te așteaptă căci mă jur pe zei că, de nu te vei supune poruncii împăratului, apoi mâinile chinuitorilor vor zdrobi în bucăți trupul tău și sângele tău îl vor linge câinii, iar carnea ta o vor mânca leii; cu așa amară moarte vei pieri”.

Iar viteazul Calistrat a răspuns: “Nădăjduiesc în Dumnezeul cel tare, în Dumnezeul cel viu, că Acela mă va izbăvi din gurile leilor și va scoate din mâna câinilor sufletul meu, care numai singur, în toată oștimea aceasta, cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat spre care nădăjduiesc, ca nu numai sufletul meu, ci multe suflete de aici le va lua la Sine, dându-le lor cunoștința Preasfântului Său Nume”.

După aceste cuvinte, mâniindu-se mai mult voievodul, a poruncit să aștearnă pe pământ hârburi ascuțite și, întinzând gol pe ele pe sfântul Calistrat, să-l târască mult, adăugând durere peste durere rănitului său trup. Iar după ce sfântul le-a răbdat pe acelea, a poruncit chinuitorului, ca punând o pâlnie în gâtlejul lui, să toarne apă ca într-un burduf.

După ce s-a făcut și aceasta, a zis chinuitorul: “De nu vei jertfi idolilor, Calistrate, îndată te voi arunca în mare, căci mă tem ca să amăgești și pe alți ostași, dacă nu te voi pierde degrab”. Răspunsa mucenicul: “O, preanelegiuitule! Tu te îngrijești păzind turma cea care este înaintea diavolului, tatăl tău, ca să nu se împuțineze, iar eu nădăjduiesc spre Dumnezeu, că o voi câștiga pe ea Hristosului meu și o voi întări în adevărata credință și în mijlocul cetății acesteia Îi voi zidi Lui Biserică”. Iar voievodul, aprinzându-se de iuțime foarte tare, a zis: “Necuratule și ticălosule, moartea este acum deasupra capului tău, iar tu Biserică mai gândești a zidi și a-i aduce pe mulți la Dumnezeul tău?!” Aceasta zicând, îndată a poruncit să aducă un sac de piele, în care băgând pe sfântul mucenic, l-a aruncat în adâncul mării, iar el sta pe mal, vrând să vadă înecarea lui.

Sacul acela în care era sfântul Calistrat, ca Iona în pântecele chitului, după dumnezeiasca voie s-a lovit prin repeziciunea apei de o piatră ascuțită, care se întâmplase a fi în mare, și s-a spart. Iar pe sfântul Calistrat, luându-l doi delfini pe spatele lor, îl purtau pe deasupra apei, până ce, scoțându-l, l-au lăsat la mal cu blândețe. Iar sfântul cânta cu veselie: “Venit-am din adâncurile mării, și nu m-a înecat viforul apei, nici nu m-am ostenit strigând, când m-am rugat către Tine Doamne, că degrab ai auzit rugăciunea mea, și din legăturile cele nedezlegate și din adâncul cel mai de jos m-ai scos cu minune și mai presus de nădejde ai rupt sacul meu și m-ai încins cu veselie” (Psalm 68, 3…).

Așa cântând sfântul cu glas de bucurie, se mira mulțimea ostașilor și, alergând la dânsul, au căzut la picioarele lui, rugându-l ca să-i scoată și pe ei din înșelăciunea cea idolească și să-i ducă la Hristos Dumnezeul său. Și era numărul lor patruzeci și nouă, care ziceau: “Iată, am cunoscut că Dumnezeul tău este Mare și Adevărat, care din adâncul mării te-a izbăvit pe tine”.

Iar fericitul mucenic a zis: “Domnul meu Iisus Hristos nu izgonește pe cei ce vin la Dânsul, pentru că zice: “Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Acestea grăindu-le, și-a întins spre cer mâinile sale și, ridicându-și ochii, se ruga: “Doamne, Cela ce în ceruri locuiești și spre cei smeriți privești, caută spre turma ta aceasta mică și păzește-o pe ea de tot răul, ferește-o nevătămată de fiara aceasta văzută, de Persentin chinuitorul și de nevăzutul diavol, căci tu Însuți ești slăvit în veci”. Iar voievodul, văzând ceea ce se făcuse, s-a mirat și a zis: “Mă jur pe luminatul soare, că este plin omul acela de mari farmece, căci a ieșit și din mare și, precum a făgăduit, a amăgit pe ostașii mei cu vrăjile lui”.

Apoi către sfântul a zis: “Eu voi strica farmecele tale degrab, Calistrate, și vei ști atunci cine este Persentin, slujitorul marilor zei, și cine este Cel Răstignit pe Care-L cinstești și spre Care în zadar nădăjduiești”. Apoi a șezut la judecată, și a poruncit ca pe toți ostașii cei ce crezuseră să-i bată tare, sfărâmându-le încheieturile. Iar ei, bătuți fiind, cum ar spune cu o singură gură toți ziceau: “Doamne Iisuse Hristoase! Fii ajutător robilor Tăi și ne dă nouă până în sfârșit răbdare, căci pentru Tine de voie pătimim, așa am vrut. Și să fie păzit de Tine și învățătorul nostru și păstorul Calistrat, ca de la dânsul să ne învățăm mai desăvârșit a Te cunoaște pe Tine Unul Dumnezeu, căci acum ca oile cele pierdute suntem înaintea Ta, Doamne”.

Iar după ce s-a alinat puțin mânia lui Persentin, a poruncit ca, încetând de a-i mai bate pe ei, să-i ducă în temniță până ce se va gândi ce să facă cu dânșii. Căci îl cuprinsese nu puțină mâhnire, pentru că oastea de sub comanda lui se împuținase cu cincizeci de ostași.

Aruncați fiind ei cu Sfântul Calistrat în temniță, au învățat de la dânsul desăvârșit cunoștința lui Dumnezeu. Pentru că sfântul le spunea, începând de la zidirea lumii, și de călcarea de poruncă a omului cea din Rai, până la întruparea lui Hristos, și până la patimile cele de voie și la Înviere. Încă le-a spus lor de judecata viitoare, despre suflet, despre viața ce va să fie, despre răsplătirea drepților și despre muncile păcătoșilor în iad. Și toate tainele sfintei credințe spunându-le lor, i-a întărit spre muceniceasca nevoință.

Iar a doua zi, voievodul a șezut în divan la judecată, înconjurat de mulțime de oaste. Și scoțând din temniță pe sfântul Calistrat cu cei împreună cu dânsul, a început a zice: “Spune-mi mie, Calistrate, tu și cei ce sunt cu tine, oare veți aduce jertfă zeilor, ca din chinurile grele să vă mântuiți? Sau mai stăruiți încă la cea dintâi nesupunere a voastră?” Iar sfântul Calistrat a zis: “Eu pentru mine răspund că nu mă voi depărta de Domnul meu până la moarte; iar aceștia singuri pentru dânșii să spună, întreabă-i pe ei, și vei auzi ce-ți vor zice ție”. Apoi voievodul a zis către dânșii: “Voi înșelaților, ce ziceți?” Iar ei au răspuns: “Suntem creștini, mărturisim pe Unul Dumnezeu care a zidit cerul și pământul și credem într-Însul, și într-Unul născut Fiul Lui, în Domnul nostru Iisus Hristos, și în Sfântul Duh, precum ne-a învățat pe noi bunul nostru învățător Calistrat”. Acestea cu un glas zicându-le sfinții, voievodul a poruncit să-i bată tare pe ei, pe rând, pe câte unul. Apoi, legându-le mâinile și picioarele, a poruncit să-i arunce într-un iezer ce era acolo aproape și, când era să-i arunce, se ruga sfântul lui Dumnezeu, zicând: “Doamne, Cela ce întru cei de sus locuiești și spre cei smeriți privești, întoarce-Ți ochii Tăi cei milostivi spre această mică turmă a Ta, și binevoiește ca într-acele ape să se spele ea cu scăldătoarea nașterii de a doua și prin primirea de fii, odată cu venirea Sfântului Tău Duh, toată spurcăciunea omului cel vechi spălând-o, să fie părtași ai moștenirii celor ce din veac bine Ți-au plăcut Ție!”.

Deci, legați fiind ei și aruncați în apă, îndată s-au dezlegat legăturile lor și stăteau în apă cu fețe luminoase, bucurându-se de botezul lor. Și s-a văzut o cunună foarte frumoasă de sus pogorându-se și un glas s-a auzit zicând: “Îndrăznește, Calistrate, cu turma ta, și vino cu dânșii să te odihnești în locașurile veșnice”. Și odată cu glasul, s-a făcut cutremur mare de pământ; iar aflându-se acolo aproape, un idol al oarecăruia spurcat zeu păgânesc a căzut de cutremur și ca praful s-a risipit. Acest lucru văzându-l alți ostași, o sută treizeci și cinci și, din cer auzind glasul cel ce venise spre Calistrat, au crezut în Domnul nostru.

Însă nimic nu le-a zis lor voievodul, temându-se de gâlceavă și de tulburarea cea din tabără, fără numai pe cei dintâi patruzeci și nouă cu sfântul Calistrat, a poruncit ca iar să-i arunce în temniță, între care aflându-se Sfântul Calistrat, a zis către dânșii: “Iată fraților, cu Darul lui Hristos v-ați învrednicit sfântului botez, pentru care se cuvine cu vrednicie a mulțumi lui Dumnezeu. Deci, să ne sculăm și să ne rugăm Lui”. Și sculându-se toți, și înălțându-și mâinile cu ochii spre cer, făceau rugăciune cu Calistrat, zicând: “Doamne Dumnezeule, Cel ce voiești ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină, Cel ce ai scos această turmă a Ta din gurile leilor și ai chemat-o la mântuirea cea veșnică, învrednicește-ne pe noi ca în sfânta credință să ne sfârșim, prin care credem în Tine, Dumnezeul nostru, și ne dă nouă ca la Tine să venim fără de prihană și curați, să ne arătăm sfintei feții Tale și să ne închinăm Ție, Celui binecuvântat în veci”.

Și se rugau Sfântul Calistrat și toți sfinții mucenici cu stăruință. Iar după ce s-a înnoptat, au intrat în temniță, după porunca chinuitorului. Și alți ostași din tabără, cu săbiile scoase, i-au tăiat pe toți în bucăți. Așa, Sfântul Calistrat și cei împreună cu dânsul mucenici s-au nevoit bine, suferind cu statornicie până la sânge pentru Domnul lor. Iar sfintele lor moaște s-au adunat și au fost îngropate cu cinste de acei o sută și treizeci de ostași care au crezut în Hristos. Tot de către aceștia s-a zidit mai pe urmă și Biserică deasupra sfintelor lor moaște și s-a împlinit cuvântul cel mai înainte zis al sfântului Calistrat, pe care către Persentin l-a grăit: “În mijlocul cetății acesteia voi zidi Biserică”, care măcar deși nu în viață, s-a zidit după muceniceasca lui moarte și se proslăvește într-însa numele Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia și de la noi să-I fie slava, în vecii vecilor. Amin.


Puteți citi și:

Cântare de laudă la Sfântul Mucenic Calistrat

Total
50
Shares
Previous Post

Duminica a 18-a după Rusalii – Pescuirea minunată

Next Post

Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești

Related Posts