Sfântul Nectarie despre Înălțarea Cinstitei Cruci

Arhim. Vasilie Bakoyannis

         La începutul secolului 20, în vremea păstoririi Arhiepiscopului Teoclit (+1931), în țara noastră (Grecia) au apărut unii care vedeau Crucea cu „ochi” protestant, creând astfel probleme în Biserică, mai ales în cea a Atenei.

            Arhiepiscopul Teoclit i-a încredințat înțeleptului mitropolit al Pentapolei, Sfântului Nectarie (+1920) să combată învățăturile lor eretice. Și Sfântul, după ce a cercetat subiectul din punct de vedere istoric și teologic, a scris: Studiul istoric despre Cinstita Cruce.

            În acest studiu Sfântul se preocupă și de marea sărbătoare a Înălțării Cinstitei Cruci (14 septembrie). El spune că această sărbătoare are legătură cu târnosirea Bisericii Învierii, care s-a făcut la 13 septembrie 335. Prin urmare, această sărbătoare nu a fost consfințită în vremea împăratului Iraclie, ci în timpul său s-a făcut numai reînnoirea ei pe scurt.

            Sfânta Elena cu „binecuvântarea” împăratului și fiului ei, Constantin, a mers la Ierusalim în anul 326 pentru a afla Cinstita Cruce. Au aflat în cele din urmă Crucea și cele trei piroane cu care L-au pironit pe Hristos. Era 6 martie 326. Sinaxarul spune: „În această zi (6 martie) pomenirea aflării Cinstitei Cruci de către fericita Elena” (…) „În această zi pomenirea aflării cinstitelor piroane”.

            Acest fapt (aflarea Cinstitei Cruci) se prăznuiește în Biserica noastră în a III-a Duminica a Postului Mare.. „Astăzi se face bucurie în Cer și pe pământ, căci semnul Crucii lumii s-a arătat” (Triod, Cântarea 4, Canonul Utreniei Duminicii III a Postului Mare).

            Sfânta Elena a lăsat partea orizontală a Crucii Bisericii locale din Ierusalim, iar partea verticală i-a dat-o fiului ei, împăratului Constantin. I-a dat de asemenea și două din cele trei piroane, cu care L-au pironit pe Domnul. Al treilea piron a fost aruncat în mare când s-a întors la Constantinopol.

Pe unul din piroane împăratul l-a pus în coiful său, iar pe celălalt la frâul calului său, potrivit proorociei lui Zaharia: „Și va fi în frâul calului sfânt Domnului Atotțiitorului” (14,20). „Piroanele se află împărătescului cap podoabă, iar lauda stăpânirii în frâu se află” (Stihuri la sinaxarul din 6 martie).

După aceasta Sfânta Elena a mers din nou la Ierusalim și a zidit acolo renumita Biserică a Învierii. La 13 septembrie 335 s-a făcut târnosirea, așezându-se în biserică și Lemnul Cinstitei Cruci. A doua zi, la 14 septembrie, a fost înălțată iarăși Cinstita Cruce ca să fie închinată de mulțime. De atunci, în paralel cu praznicul Înnoirii Bisericii Învierii, se face, a doua zi (14 septembrie) și Înălțarea Cinstitei Cruci.

Ziua aceasta a fost afierosită în întregime Cinstitei Cruci. De aceea, atunci când Sfântul Ioan Gură de Aur a adormit în ziua de 14 septembrie 407, pomenirea lui a fost mutată. „Dar pentru sărbătoarea Cinstitei Cruci s-a mutat pomenirea acestuia în luna noiembrie”, spune sinaxarul zilei (14 septembrie).

În 615 perșii au ocupat Ierusalimul și printre alte rele ce au făcut, ucideri, robiri de creștini, au luat și Cinstita Cruce. Astfel a încetat prăznuirea Cinstitei Cruci, care se făcea la 14 septembrie.

După 11 ani, în 626, împăratul Iraclie, în urma expediției împotriva perșilor, a luat înapoi Cinstita Cruce și la sfârșitul toamnei anului 628 se întoarce la Constantinopol împreună cu Lemnul Crucii.

La întrarea în cetate i s-a făcut o primire deosebită, după care au pornit în procesiune spre Sfânta Sofia. Crucea mergea înainte așezată pe o trăsură specială, după care urma împăratul în trăsura sa, aclamat de miile de cetățeni ai Constantinopolului.

La 14 septembrie 629 împăratul merge la Ierusalim ca să predea Cinstita Cruce patriarhului Zaharia, care și el fusese robit de perși și apoi eliberat de împăratul Iraclie. Împăratul cu Cinstita Cruce, patriarhul, tot clerul și poporul, s-au suit pe Golgota. Acolo împăratul a ridicat la înălțime Crucea și tot poporul a îngenunchiat, lipindu-și capetele de pământ și cântând multă vreme: „Doamne miluiește”.

Apoi aclamându-l pe împărat, au cântat imnul național: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău…” și au plecat.

De atunci, de la 14 septembrie 629 când s-a făcut înnoirea sărbătorii, se prăznuiește până astăzi.

„Cruce a lui Hristos, mântuiește-ne cu puterea ta!”. Amin.   

Previous Post

Omul este trup si suflet. ADN-ul codul vietii biologice

Next Post

Ziua când voi spune nu păcatului (III)

Related Posts
Total
0
Share