SFÂNTUL NECTARIE- Sfântul dragostei şi al iertării

Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos nu va înceta să nască Sfinţi până la sfârşitul veacurilor. Ea se bucură de toţi Sfinţii de curând arătaţi, dar mai ales de nectarul cel preadulce al vieţii virtuoase, de mult preţiosul vas al darurilor Preasfântului Duh, de Purtătorul de Dumnezeu ierarh, de Sfântul Nectarie, Episcopul Pentapolei.

Acest Sfânt al lui Dumnezeu s-a născut la 1 octombrie 1846 în Silivria din Tracia Răsăriteană şi a primit numele de Anastasie. Părinţii lui au fost Demostene şi Maria Kefalas. Mama lui era foarte evlavioasă şi a sădit în sufletul micului Anastasie dragostea de Dumnezeu şi de învăţătură. Atunci când Sfântul era de cinci ani, mama sa îl învăţa Psalmul 50. Când Anastasie ajungea la stihul „învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale”, îl repeta de multe ori, de parcă ar fi ştiut ce menire hotărâtoare avea să aibă mai târziu.

Din pricina lipsurilor, la vârsta de paisprezece ani, după terminarea şcolii primare, şi-a lăsat patria şi a plecat la Constantinopol. Aici a lucrat la magazinul unei rude de-ale lui, primind drept plată numai adăpost şi hrană. În ciuda greutăţilor prin care trecea, singura lui mângâiere era studiul duhovnicesc care l-a însoţit întreaga sa viaţă. Mai târziu a lucrat ca suprav ghetor de copii la Metocul Sfântului Mormânt din Constantinopol, unde director era unchiul său. Îi plăceau slujbele bisericeşti şi participa la ele aproape zilnic. Dorinţa pentru viaţa monahală îl urmărea peste tot.

În 1868, la vârsta de douăzeci de ani, a plecat din Constantinopol şi s-a stability în insula Hios, unde a lucrat ca învăţător la şcoala din localitatea Lithi. În 1873 a plecat la Mănăstirea Nouă unde, după trei ani de încercare, la 7 noiembrie 1876, a primit schima îngerească şi numele de Lazăr. La 15 ianuarie (ziua botezului său) 1877 a fost hirotonit diacon de către Mitropolitul Hiosului, Grigorie, primind numele de Nectarie. A urmat apoi gimnaziul din Hios, însă cutremurul din 1881 l-a silit să plece la Atena, unde şi-a terminat liceul.

În acelaşi an a plecat la Alexandria, unde l-a întâlnit pe patriarhul Sofronie, care l-a îndemnat să-şi continue studiile, lucru care a devenit cu putinţă datorită sprijinului financiar al fraţilor Horemi. În octombrie 1885 a terminat facultatea şi şi-a luat diploma.

La 23 martie 1886 a fost hirotonit preot de către Sofronie al Alexandriei, iar la 6 august în acelaşi an a fost hirotesit Mare Arhimandrit şi duhovnic şi a fost numit la Reprezentanţa pa triarhală din Cairo. S-a ostenit şi aici cu multă râvnă şi lepădare de sine, pentru care Biserica din Alexandria l-a răsplătit cu vrednicia arhierească.

La 15 ianuarie 1889 a fost hirotonit mitropolit de Pentapole în Biserica Sfântului Nicolae din Cairo (care a fost reînnoită din temelii de către Sfântul). Hirotonia a fost săvârşită de Sofronie, patriarhul Alexandriei, Antonie, fostul mitropolit de Kerkira şi de Porfirie al Sinaiului. Ca mitropolit a continuat să îndeplinească aceleaşi îndatoriri, desigur, fără să fie plătit, din pricina stării economice jalnice a Patriarhiei. A luat parte activă la manifestările prilejuite de aniversarea a cincizeci de ani de arhierie a binefăcătorului şi ocrotitorului său, patriarhul Sofronie, care mai târziu avea să devină prigonitorul lui. Cu multă smerenie a primit vrednicia arhierească. Merită să menţionăm cuvintele pe care le-a rostit Domnului când a devenit mitropolit:

„Doamne, de ce m-ai ridicat la o vrednicie atât de înaltă? Eu ţi-am cerut să devin numai teolog, iar nu mitropolit. Din tinereţile mele Ţi-am cerut să mă faci un simplu lucrător al cuvântului Tău dumnezeiesc, iar Tu, Doamne, mă încerci acum cu atâtea lucruri. Însă mă supun, Doamne, voii Tale şi Te rog: sădeşte înlăuntrul meu smerenia şi sămânţa celorlalte virtuţi prin mijloacele pe care le ştii şi învredniceşte-mă să trăiesc toate zilele vieţii mele pământeşti după cuvântul fericitului Pavel, care spune: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine».”

Şi Domnul a ascultat rugăciunea smeritului ierarh. Faima virtuţilor Sfântului s-a răspândit pretutindeni şi toţi vorbeau cu admiraţie despre vistieria pe care le-o dăduse Dumnezeu. Însă pricinuitorul răutăţii, diavolul, nu a întârziat să-şi facă lucrarea. Câţiva clerici iubitori de slavă deşartă din preajma Patriarhului, care pe atunci avea nouăzeci de ani, l-au clevetit pe Sfânt că, chipurile, ar revolta poporul, urmărind să ia scaunul Alexandriei. Pe lângă aceasta l-au învinuit pe Sfânt şi de nişte fapte imorale. Toate acestea au avut drept consecinţă destituirea sa din funcţia de director al biroului patriarhal. I s-a îngăduit să mănânce la trapeza de obşte a clericilor şi să locuiască în casa de oaspeţi a Patriarhiei. După puţină vreme este izgonit din Egipt sub motivul că „nu s-a putut acomoda cu clima Egiptului”. În zadar a cerut să se întâlnească cu Patriarhul. Credincioşii s-au mâhnit adânc pentru că s-au lipsit de „mult compătimitorul lor arhiereu şi de cel mai bun şi de cel mai râvnitor dintre clerici”.

Dumnezeiescul Părinte a primit această nedreptate şi amară încercare mulţumind Domnului. Din Egipt a ajuns la Atena fără niciun ban (aceasta se întâmpla prin anul 1889). A început să caute deznădăjduit ceva de lucru, deoarece nu avea nici cu ce să-şi plătească chiria unde stătea. După multe căutări a reuşit să obţină un post de predicator în insula Evia.

În martie 1894 îşi asumă responsabilitatea conducerii Şcolii Teologice Rizario. Aici lucrează neobosit, străduindu-se să sădească în elevi sfinţita râvnă pentru preoţie, dar şi să îmbunătăţească programa analitică a şcolii şi chiar hrana. A reuşit să obţină, pentru fiecare an, patru burse pentru elevii care veneau din Asia Mică. Dar cel mai important lucru a fost că Sfântul s-a făcut pildă vie pentru copii. A dat o deosebită atenţie vieţii liturgice, ajungând să facă din Biserica Sfântului Gheorghe şi din Şcoala Rizario un important centru duhovnicesc, unde chema oameni de vază pentru a ţine prelegeri. Dar îngrăşământul care a făcut să înflorească şi să rodească Şcoala Rizario a fost rugăciunea sa. Lucrarea sa, însă, nu se rezuma numai la aceasta, ci ea se desfăşura şi sub aspect liturgic, pastoral, duhovnicesc şi filantropic.

Smeritul mitropolit se legase duhovniceşte de Sfântul Nicolae Planas, luând parte adeseori la privegherile de la Biserica Sfântului Elisei.

În iulie 1898 păşeşte pentru prima dată în Sfântul Munte, unde a rămas o lună pentru a vizita cele mai importante mănăstiri şi schituri. Aici s-a legat duhovniceşte de stareţul Daniil Katunakiotul, cu care a avut o prietenie trainică şi îndelungată. S-a legat, de asemenea, de Părintele Ieronim Simonopetritul care, mai târziu, i-a urmat Sfântului Sava de Kalimnos la conducerea duhovnicească a mănăstirii din Eghina.

În 1904 a devenit realitate dorinţa sa de a întemeia o obşte monahală de monahii, care, la început, a numărat patru surori. Sfântul nu a încetat o clipă să le povăţuiască duhovniceşte şi să le sprijine moral şi material.

La 7 februarie 1908 şi-a depus demisia de la conducerea Şcolii Rizario pe motive de boală.

De acum înainte se va dărui povăţuirii duhovniceşti a monahiilor, ridicării mănăstirii, scrisului şi sprijinului duhovnicesc şi material al locuitorilor nevoiaşi din Eghina. Însă încercările nu aveau să se termine aici. Din mai multe motive, recunoaşterea oficială a mănăstirii sale s-a înfăptuit abia după adormirea Sfântului. Într-o vreme fusese acuzat de fapte imorale de către mama unei tinere, care venise la mănăstirea sa să se călugărească. Toate încercările le suferea cu o desăvârşită încredere în Dumnezeu.

Este vrednic de consemnat faptul că una din îndeletnicirile sale cele mai iubite era confecţionarea de cruciuliţe pe care scria: „Crucea – partea vieţii mele”.

Sănătatea Sfântului a fost întotdeauna şubredă. De la începutul anului 1919 starea sănătăţii sale a început să se înrăutăţească. Suferea de prostată. La rugămintea surorilor, la 20 septembrie, este internat la spitalul Areteio din Atena, unde a stat cincizeci de zile. Duminică, 8 noiembrie 1920, spre miezul nopţii, Sfântul, plin de pace cerească, la vârsta de şaptezeci şi patru de ani, şi-a dat fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu cel Viu, pe Care L-a iubit din tinereţile sale şi pe Care L-a slăvit în toată viaţa sa. Îndată după aceasta s-au arătat semnele sfinţeniei sale, căci Sfintele Moaşte ale Sfântului răspândeau bună mireasmă şi mir mirositor curgea de pe faţa sa. În aceeaşi zi a fost dus la Eghina, la mănăstirea sa, unde i s-a făcut slujba şi apoi a fost înmormântat.

În anii ce au urmat, mormântul său a fost deschis în repetate rânduri. Vreme de treizeci de ani trupul său s-a păstrat nestricat, răspândind nespusa mireasmă a sfinţeniei, ca un vas plin de mir al Sfântului Duh. După aceea s-a descompus, aşa cum s-au descompus multe Moaşte nestricate ale Sfinţilor. Iar aceasta s-a făcut potrivit judecăţilor lui Dumnezeu şi la rugămintea Sfântului, pentru a putea fi împărţite părticele din ele în toată lumea, deoarece încă din viaţa pământească braţele sale erau larg deschise pentru a cuprinde în ele întreaga omenire.

La 2 septembrie 1953 a avut loc dezgroparea Sfintelor sale Moaşte de către Mitropolitul Procopie al Ydrei, în prezenţa a numeroşi clerici, monahi şi popor. O nespusă mireasmă a inundate atunci toate împrejurimile.

La 20 aprilie 1961 a avut loc canonizarea Sfântului de către Patriarhia Ecumenică. Poporul credincios îl cinstea deja ca mare Sfânt.

Sfântul săvârşeşte necontenit multe minuni, tămăduieşte şi slujeşte în felurite chipuri Biserica luptătoare. În mod deosebit vine în ajutorul celor bolnavi de cancer şi celor chinuiţi de duhuri necurate. Se zidesc nenumărate biserici în numele lui şi mulţi prunci primesc la botez numele său.

Pomenirea sa se prăznuieşte la 3 septembrie (dezgroparea Sfinte lor sale Moaşte) şi în mod deosebit la 9 noiembrie (ziua adormirii sale). Sfintele sale Moaşte se află la Sfânta Mănăstire a Sfintei Treimi din Eghina, care a ajuns deja un loc de închinare pentru toţi creştinii din toată lumea.

„Mare este Domnul nostru şi măreţia Lui nu are seamăn; Cel ce slăveşte pe cei ce-L slăvesc pe El”, aşa cum cântă Sfânta noastră Biserică. Cu adevărat, dulcele, blândul, fără de răutate şi smeritul Nectarie este Sfântul secolului nostru. Şi tocmai pentru toate aceste virtuţi a primit şi primeşte multă bogăţie de Har de la Domnul slavei. Mult-milostivul Sfânt să dăruiască fiecăruia, în tot locul şi totdeauna, ajutorul său părintesc şi mântuitor. Amin.

Extras din Sfântul Nectarie, Făcătorul de minuni– Viața, minuni și învățături, Editura Evanghelismos.