Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809) reprezintă o stea aparte pe cerul Ortodoxiei și nu doar pentru că este, din punct de vedere istoric, mai aproape de epoca noastră, ci și pentru modul în care ne-a învățat pe fiecare în parte, în zorii modernității, să integrăm în viața noastră datele Tradiției patristice în lumina provocărilor pe care sinteza modernității și, mai nou, provocările paradigmei postmoderne le-au adus în viața creștină. Când teologi și filosofi occidentali încercau să răspundă provocărilor atee ale iluminismului european cu „armele” apologetice antiiluministe, inspirate din „noutățile” oferite de filosofie și științe (Burke, Hamann ș.a.), exista în Răsăritul Europei un călugăr cărturar, iubitor de litere și de viață ascetică, care imagina un alt răspuns la provocările secularizării. Soluțiile acestui luminat călugăr erau: întoarcerea la teologia Sfinților Părinți și practica educată și înrădăcinată în Tradiție a rugăciunii neîncetate, a rugăciunii isihaste, a rugăciunii inimii.
Când o jumătate din continentul european încerca să răspundă ateismului cu o nouă teologie așa-zis integratoare, cealaltă jumătate – Ortodoxia – se afla sub ocupația predominantă a jugului otoman, fără mijloace extensive de afirmare, dar conștientă, totuși, de Tradiția și de misiunea ei în contemporaneitate. Pentru națiunea greacă, care se raportează deosebit de sensibil la Sfinții Macarie al Corintului (1731-1805) și Nicodim Aghioritul, sau mai ales la Sfântul neo-martir Grigorie al V-lea, Patriarh ecumenic (†1821), modul în care a căutat la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea să ofere o cale de rezistență și de afirmare, între tentația unui iluminism ateu la modă și rezistența națională în fața unui imperiu otoman din ce în ce mai reacționar și opresiv, reprezintă o istorie inedită, din care putem învăța și noi astăzi. Între extremele anticreștine, pe de o parte, și cele filetiste, pe de altă parte, a avea la dispoziție o cale tradițională creștină de rezistență personală și comunitară a reprezentat atunci – și reprezintă și astăzi – o șansă unică.
Filocalia de la Veneția și timpul său
Sfântul Nicodim Aghioritul este cunoscut în istorie ca editorul Filocaliei de la Veneția (1782). Evident, nu a fost prima Filocalie din istoria creștinismului. Prima colecție filocalică ce cuprindea fragmente (selectate nu doar pentru frumusețea lor, ci și pentru coerența lor doctrinară) din opera scriitorului bisericesc Origen (185-254) a fost realizată în secolul al IV-lea de către prietenii Sfinți Vasilie cel Mare și Grigorie Teologul. Deși diverse colecții de scrieri ale Părinților duhovnicești sau diferite florilegii patristice filocalice au circulat în varii contexte și limbi în Evul Mediu, Filocalia de la Veneția are ceva aparte. Filocalia se înscrie într-un efort generalizat de concentrare a eforturilor ascetice în cadrul unui monahism care își caută rădăcinile și pe care le respectă, aplicând teologia ascetică a părinților filocalici. În secolul al XVIII-lea, renaștere filocalică cunosc și Țările Române, prin lucrarea Sfântului Paisie Velicikovski (1722-1794), iar în secolul următor și spațiul slav, în general, și rusesc, în special, cunosc traduceri și editări filocalice, urmate de o renaștere spirituală autentică (Sfântul Teofan Zăvorâtul, 1815-1894).
Dar Filocalia de la Veneția a Sfântului Nicodim Aghioritul are valoare nu doar prin conținutul său, prin faptul că a avut o circulație și un impact deosebite, ci și prin faptul că reprezintă o editare de texte patristice transformată într-un program – manifest teologic, prin care creștinii ortodocși primesc posibilitatea de a rezista în fața iluminismului ateu sau a dictaturii islamice, prin asumarea unor coordonate spirituale superioare, prin care efortul de asceză și curățire a omului poate fi împlinit în cunoaștere, sfințire și iluminare harică. Unui iluminism fără lumină, Sfântul Nicodim îi opune un iluminism autentic, în care omul curățit de păcat nu cunoaște o lumină antropocentrică (în realitate întuneric!, cf. Matei 6, 23), ci lumina Harului necreat al lui Dumnezeu – Creatorul lumii și al omului, Proniatorul istoriei și Cel care Îl trimite pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, ca rază de lumină în inimile creștinilor.
Viața de rugăciune și Euharistia Bisericii
Când parcurgi atât opera propriu-zisă – textele scrise de Sfântul Nicodim Aghioritul -, cât și edițiile pe care le-a realizat ca editor și tipograf, sau ca atent cercetător al bibliotecilor Sfântului Munte, dar și ca traducător și critic de text, sau când citești celebrele prefețe cu care își însoțea edițiile de texte și sinteze (patristice, canonice, pastorale, duhovnicești), înțelegi faptul că devenise un fin cunoscător al teologiei patristice a rugăciunii și că această cunoaștere exterioară – din textele pe care le-a mijlocit publicului larg – era secondată de o cunoaștere interioară, prin propria asceză și viață de rugăciune.
Sfântul Nicodim Aghioritul (el însuși editor al unei bine cunoscute ediții Carte de rugăciuni ortodoxe sau Euchologhion, publicată la Constantinopol în 1799 în limba greacă și parțial în limba română la Neamț, în 1827, cu titlul Apanthisma), înțelegea rugăciunea ca având un dublu rol: acela de „armă” împotriva gândurilor și patimilor, dar și acela de „activitate” a duhului, ca principală lucrare firească a sufletului creștinului. Inspirat din diferite locuri patristice care cataloghează rugăciunea (Sfântul Vasilie cel Mare), Sfântul Nicodim înțelegea patru aspecte ale rugăciunii: preamărirea, mulțumirea, mărturisirea și cererea. Nu de puține ori, Sfântul Nicodim asociază efortul pentru rugăciunea curată cu lectura Scripturii, faptele bune, lecturile patristice, cunoașterea naturală și contemplația teologică (acestea sunt de altfel și principalele remedii din lucrarea Paza celor cinci simțuri sau Enchiridion). Rugăciunea rămâne nedespărțită de remediile vieții spirituale, ca o constantă a oricărui efort de conștientizare a războiului nevăzut pe care sufletul nostru îl poartă pentru viața harică, fără de moarte, în Împărăția lui Dumnezeu. Arma principală a creștinului în războiul nevăzut al ispitelor pentru câștigarea păcii lui Dumnezeu este rugăciunea inimii: „Repetând în inima ta cu «cuvântul interior» dulcele Nume al lui Iisus, dorința noastră supremă, gândindu-te la Iisus cu toată mintea ta, dorind și iubind pe Iisus cu toată voința ta, îndreptând spre Iisus toate puterile sufletului tău, cere de la el milostivire cu adâncă smerenie” (Enchiridion, p. 118).
Ultimele cuvinte ale Sfântului Nicodim în viața sa, după o ultimă împărtășire euharistică, au fost: „L-am pus pe Hristos înăuntrul meu și cum nu mă voi liniști?” (Viața Sfântului Nicodim redactată de ieromonahul Eftimie, Ed. Spyridon Lavriotis, 1921, p. 218, trad. rom., p. 351). Cu alte cuvinte, învățăm și din acest cuvânt, ca din întreaga sa operă, că pacea rugăciunii în războiul nevăzut o oferă împărtășirea euharistică. Rugăciunea Sfântului Nicodim și practica sa ascetică au fost în permanență nedespărțite de practica euharistică și de dimensiunea comunitară a vieții bisericești.
Un dascăl ortodox mai mare decât secolul său
Comunitatea monahală a Sfântului Munte Athos îl numea pe Sfântul Nicodim astfel: „Prețuind întreaga operă a Sfântului nostru și multele lui texte ascetice și însuflețite de iubirea dumnezeiască, zelul lui pentru rugăciunea curată, impunerea de către el a marilor figuri patristice cum au fost Sfântul Simeon Noul Teolog și Sfântul Grigorie Palama, care în epoca lor nu erau larg cunoscuți sau acceptați, tâlcuirile sale făcute în duh patristic la texte liturgice și aghiografice, de Dumnezeu insuflatele sale compoziții de oficii liturgice sacre ca și cuvintele de laudă scrise la Părinții din Athos și la neo-martiri și, înainte de toate, editarea Filocaliei care a lăsat o pecete de neșters pe drumul ulterior al Ortodoxiei, îl considerăm pe Sfântul Nicodim ca pe o adevărată figură patristică, cea mai mare de la Sfântul Grigorie Palama și până astăzi” (din „Comunicatul Sfintei Comunități a Sfântului Munte de respingere a tezelor eronate ale dlui Christos Yannaras despre Sfântul Nicodim Aghioritul”, în Orthodoxos Typos, nr. 1020, anul 1993, trad. diac. Ioan I. Ică jr).
Pr. asist. dr. Alexandru Atanase Barna
Sursa: http://ziarullumina.ro
