Acest luminător preaînțelept al lumii și adevărat rob al Mântuitorului Hristos era de loc din Adrianopol. Tatăl lui se numea Grigorie, iar maica lui, Eufrosina, și amândoi erau dreptcredincioși, de neam bun și îmbunătățiți cu fapte. Ei i-au dat pruncului lor numele de Alexie. Chiar din copilărie se arăta în ce fel va fi când va ajunge vârstnic, că niciodată nu s-a dedat la jucării, după obiceiul copiilor, nici nu și-a dorit lucruri trecătoare și deșarte, ci toată sârguința lui era îndreptată spre slujba Bisericii și spre învățătura de carte. Nu se aduna niciodată cu tinerii cei fără de rânduială, ca nu cumva vorbele cele rele să-i strice obiceiurile cele bune pe care le avea fericitul, ci se aduna cu oamenii cucernici și îmbunătățiți și împreună cu aceștia vorbea, ca să aibă folos sufletesc. Iar după ce tatăl său a răposat, copilul, rămânând sărman, și mai mult sporea în fapte bune.
Apoi, după puțină vreme, din multă și neîntreruptă citire a dumnezeieștilor Scripturi, a dobândit multă înțelepciune și pricepere; și era atât de iscusit când vorbea cu alții, încât toți se minunau de el, cum un tânăr ca acesta a covârșit atât de mult pe cei bătrâni în înțelepciune. Apoi cu cât înainta în vârstă, cu atât sporea și cu îmbunătățirea sufletului său. După aceea, punându-și în minte să se lepede desăvârșit de deșertăciunea lumii celei amăgitoare, mincinoase și trecătoare, a dorit înțelepciunea cea de Sus, ca să se învrednicească de fericirea cerească.
Către această viață s-a îndemnat mai întâi din cuvântul Sfintei Evanghelii, în care zice Domnul: Cel ce iubește pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine, adică nu este vrednic să fie ucenicul Meu. Iar al doilea, s-a mai folosit și de viața și petrecerea minunatului Alipie Stâlpnicul. Citind-o cu evlavie și cu umilință, a văzut că și acesta a lăsat toate cele trecătoare ale lumii și a părăsit pe maica sa, care era văduvă și avea de la dânsul mare mângâiere, rănindu-i inima sa de mamă. Atunci a lăsat și el patria, rudeniile, prietenii și pe preaiubita lui maica necăjită și fără de bărbat și s-a dus la Tesalonic, în ale cărui hotare se afla unchiul său, Sfântul Acachie, care era monah într-o mănăstire bogată. Apoi, văzând că frații de acolo nu aveau sârguință cuviincioasă către păzirea cea cu dinadinsul a vieții monahale, ci mai mult pentru grija și împătimirea către lucrurile materiale, luându-și iertăciune, a plecat de acolo și, după ce i-a crescut barbă, s-a dus în Sfântul Munte Athos.
Acolo, închinându-se la toate mănăstirile și la celelalte schituri și sihăstrii, a avut mare folos, pentru că, la fel ca o albină iubitoare de osteneală, care înconjoară livezile și își adună mierea cea dulce din multe feluri de flori, la fel făcea și Sfântul, luând de la cei îmbunătățiți pilde de folos sufletesc și punându-le în vistieria inimii cu mare sârguință. Apoi, atât de mult a iubit osteneala și pătimirea trupului, încât niciodată nu purta încălțăminte, ci umbla desculț, nu avea nici măcar două rase, ci cu o singură haină se îmbrăca în toate zilele și nopțile. Iar pe dedesubt, pe piele, purta o haină aspră de păr, pentru mai multă suferință.
Toată vremea o petrecea în posturi, încât hrana lui era formată numai din pâine și apă și din acestea gusta cu mare înfrânare, încât niciodată nu se sătura. Și astfel și-a petrecut toată viața ca un înger. Nu a încălecat niciodată pe cal, nici nu și-a spălat capul și picioarele vreodată, nici chiar în vremea în care era arhiereu. Chiar și atunci dormea pe pământul gol, pentru mai multă pătimire. După ce s-a închinat la toate mănăstirile, s-a dus și la Mănăstirea Esfigmenu și s-a dat de obște, unde atâtea osteneli și nevoințe a săvârșit, încât este cu neputință a le nota pe toate cu de-a-mănuntul. Numai din multele lui nevoințe să scriem câteva.
Un ieromonah cucernic s-a dus din mănăstirea studiților la Sfântul Munte Athos pentru închinare și, ajungând la Mănăstirea Esfigmenu, i-au povestit monahii faptele cele bune ale Cuviosului, care a fost acolo timp de doi ani trapezar, slujind fraților cu multă sârguință. El nu avea chilie, nici pat și nici măcar o rogojină, nici vara și nici chiar iarna, când în locurile acelea cade multă zăpadă și este foarte frig. Dormea pe pământ puțină vreme, apoi se scula și tămâia, rugându-se și priveghind toată noaptea, citind Psaltirea și zicând: „Privegheat-au ochii mei până dimineața, ca să cuget la cuvintele Tale”. Nimeni nu l-a văzut pe el stând jos să mănânce, ci stătea numai în picioare și mânca numai fărâmiturile care rămâneau de la masa celorlalți, zicând: Că și câinii se hrănesc cu fărâmiturile care rămân de la masa stăpânilor. Trei ani cât a stat în mănăstire n-a gustat nici untdelemn, nici vin, nici vreo altă îndestulare trupească n-a avut, deși gătea pentru frați multe bucate bune; căci avea mare bucurie ca să-i mulțumească pe toți frații, iar el să se înfrâneze, ca să ia bogată răsplătire întru Împărăția cea pururea nepieritoare. Întotdeauna avea ochii plini de lacrimi, căci, văzând focul acela vremelnic cu care fierbea bucatele, își aducea aminte de focul cel nestins al gheenei și plângea. Pentru faptele lui cele bune toți se îndreptau spre el cu multă evlavie și îl cinsteau precum i se cădea. Pentru aceasta, temându-se ca să nu se lipsească de slava cea cerească pentru slava vremelnică, a plecat din mănăstire și s-a dus la Ierusalim.
Închinându-se la Sfintele Locuri și la cele de prin pustia Iordanului, s-a dus la Muntele Latrului, unde locuiau părinții cei cuvioși. Acolo a petrecut multă vreme într-o chilie pustnicească. După ce s-a folosit mult de la acei părinți sfinți, a plecat în muntele lui Avxentie, unde se aflau în acea vreme monahi îmbunătățiți, între care vestitul Ilie, Nil Italianul și Atanasie Leprindineanul. După ce a vorbit cu ei, învățându-se unii pe alții, a plecat de acolo în muntele lui Ghelasie, unde se afla mănăstirea fericitului Lazăr, și acolo a petrecut opt ani, slujind fraților la toate trebuințele cu mare osârdie. Apoi s-a făcut schimnic și și-a luat numele de Atanasie în loc de Acachie.
După aceasta, deși nu voia, l-au hirotonit diacon și preot, apoi l-au făcut tipicar și eclesiarh, slujind cu multă sârguință în această slujbă, ca nimeni altul. Apoi, citind toate cărțile de câte trei ori sau de câte patru ori și primind mult folos din ele, a adunat întru sine multă bogăție de înțelepciune și de cunoștințe, punând totdeauna suișuri în inima lui. Pentru care, învrednicindu-se dumnezeieștii vederi, Stăpânul Iisus Hristos l-a chemat să pască oile cele cuvântătoare. Deci, ascultați o înfricoșată și minunată povestire.
Sfântul avea obiceiul de a merge la Biserică mai înainte de Utrenie ca să se roage în pridvor. Într-o noapte, când se ruga cu lacrimi înaintea icoanei cu răstignirea lui Hristos, din icoană a ieșit un glas preadulce, zicându-i: „De vreme ce mă iubești, Atanasie, vei paște poporul Meu cel ales”. Acestea auzindu-le el, a căzut jos de frică, apoi, cu bucurie negrăită preamărea cu lacrimi pe Domnul. Și făcând zece ani în slujba de eclesiarh, își aducea aminte de dulceața liniștii sale și se mâhnea că nu putea și acum să se nevoiască.
Deci plecând de acolo, s-a întors iarăși la Sfântul Munte Athos și, aflând un loc pustiu și depărtat, a petrecut acolo fără niciun fel de mângâiere trupească, adică hrană sau îmbrăcăminte. Cu toate acestea, împărtășindu-se de mierea liniștii celei dorite, se bucura cu sufletul, vorbind singur cu Dumnezeu și rugându-se. Dar pentru că și acolo în munte s-au întâmplat sminteli venite din partea diavolului, urătorul binelui, a plecat și s-a dus iarăși în muntele Ganului, unde, aflând loc liniștit, după dorința sa, s-a sălășluit acolo și, în puțină vreme, s-au adunat și alții după dânsul. Căci pe mulți îi atrăgea fapta bună a cuviosului, pe care el îi primea cu multă dragoste și îi deprindea întru rânduiala petrecerii monahale. Și i-a făcut pe dânșii vase alese ale darurilor dumnezeiescului Duh. Printre ucenicii Sfântului erau și minunatul Teofan și lăudatul Teodorit și mulți alții vestiți în fapte bune.
Dar nu numai în locurile cele dimprejurul muntelui era vestit Sfântul Atanasie, ci și la curțile împărătești. Pentru aceasta, necontenit alerga către dânsul mulțime de popor, ca să audă învățătura cea cu miere curgătoare și să vadă fața lui cea blândă și cu chip de înger. Pe aceștia îi primea cu bucurie și le hrănea sufletele cu sfaturi duhovnicești, cu pilde minunate și dumnezeiești povestiri, ca un doctor iscusit și preaînțelept. Dar nu numai bărbați, ci și multe femei se adunau la dânsul, și pe mulți i-a înduplecat să se lepede de cele vremelnice, ca să moștenească pe cele veșnice. S-a făcut și o mănăstire de femei acolo în pustie, condusă de Sfântul Atanasie, și multe dintre acele femei s-au sfințit.
Dar să amintim și în ce chip a ajuns Sfântul Atanasie patriarh, lucru pe care Dumnezeu l-a rânduit ca să aducă pace și să liniștească Biserica de tulburarea pe care o adusese mai înainte Patriarhul Ioan Veccos, care cu dreptate a fost caterisit, ca un lipsit de minte și urâtor de Hristos.
Împăratul Ioan Cantacuzino, care domnea pe atunci, ca un dreptcredincios și iubitor de Hristos, a adunat clerici și arhierei și i-a întrebat dacă voiesc să aleagă ca arhiepiscop al cetății pe Sfântul Atanasie. Și toți l-au ales și l-au primit. După aceea a trimis arhierei și nobili ca să-l aducă pe Sfântul Atanasie cu mare cinste, precum i se cuvenea. Ajungând aceștia la dânsul, i-au dat scrisorile împărătești și l-au rugat mult ca să primească alegerea, iar el le-a răspuns: „Rogu-vă pe voi, sfințiți arhierei și prea cinstiți boieri, să alegeți pe un altul, care va fi vrednic, căci eu, fiind obișnuit în pustie, nu pot suferi tulburarea”. Acestea le-a spus Cuviosul cu smerenie, însă ei l-au rugat iarăși mult timp ca să primească, pentru Domnul. Apoi, când au văzut că nu voia, i-au vorbit mai cu asprime, zicând: „Dacă nu ne asculți pe noi, ca să ajuți Biserica, acum când are mai mare nevoie și trebuință, și să folosești multe suflete, vei da seamă în fața lui Dumnezeu la ceasul judecății”.
Atunci Sfântul, aducându-și aminte de vedenia cea de demult în muntele lui Ghelasie și temându-se ca nu cumva, fugind de vrednicia arhieriei, pentru smerenia lui, să se osândească de Dumnezeu ca un neascultător, a făcut pogorământ și s-a înduplecat să primească o vrednicie înaltă ca aceasta.
Deci, mergând la împărat, acesta l-a primit cu bucurie cu toată suita lui, apoi fiind hirotonit, a stat în scaun ca un vrednic. Găsind Biserica înțelenită și mult vătămată de eretici, s-a ostenit cu sârguință să o curețe și să dezrădăcineze neghinele. Când învăța poporul, mustra pe cei nedrepți și răpitori, ca un alt Ioan Gură de Aur, și nu se rușina de stăpânitori și de bogați, nici chiar de împărat, avându-l în ajutor pe Dumnezeu. Apoi, pe cei cucernici îi îndrepta cu sfaturi, iar pe cei neplecați și nesupuși îi pedepsea cu certuri mai aspre. Astfel se ostenea Sfântul ziua și noaptea și se nevoia pentru a păzi nevătămată turma lui Hristos de lupii cei trupești și sufletești. Iar diavolul, nesuferind să vadă acest lucru bun, a uneltit ca să lipsească turma lui Hristos de un păstor înțelept ca acesta.
Deci boierii care erau nedrepți și clericii care nu se supuneau, îl urau pe Sfânt și, nesuferind mustrările lui, i-au spus împăratului că este foarte aspru și sălbatic și nu mai vor să-l aibă ca păstor, cerând să fie hirotonit un arhiereu mai îngăduitor și care să iubească mai mult pe oameni. Acestea și multe alte învinuiri aducându-i, totuși împăratul nu i-a ascultat pe dânșii, căci cunoștea viața îmbunătățită a Sfântului și curăția inimii lui.
Însă cu cât trecea vremea, cu atât mai mult cei nedrepți și asupritori se sălbăticeau și îl urau pe Sfânt. Ba, încă și mulți dintre arhierei s-au unit cu boierii împotriva lui. De aceea împăratul, ca să-i împace, l-a rugat pe Sfânt să-și dea demisia cu pace. Iar Sfântul a trimis o scrisoare împăratului în care-i scria astfel: „Eu, împărate preaputernice, nu am luat arhieria și grija Bisericii pentru ca să tac și să trec cu vederea greșelile oamenilor, ci pentru a îndrepta aceste greșeli și a le mustra, căci înfricoșată osândă îi așteaptă pe arhiereii care nu-i mustră pe cei ce păcătuiesc. Dar ei în loc să mulțumească, mă urăsc și-mi răsplătesc cu rău în loc de bine. Deci, de vreme ce ei nu voiesc vindecarea lor și mă izgonesc cu nedreptate, părăsesc scaunul de arhiereu, zicând: mă lepăd de clerul și de poporul cel nesupus și neplecat și mă supun lui Dumnezeu, Căruia mă rog ca să mă îndrepte către ceea ce este de folos, precum știe El, cu rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și ale sfinților Lui”.
Acestea le-a scris și îndată a plecat. Și mergând la mănăstirea sa, a rămas acolo petrecând cu mai bună viețuire decât înainte. Deci a petrecut alți zece ani acolo, viețuind cu fapte bune și cu plăcere de Dumnezeu, vestind mai înainte, ca un prooroc, cele ce aveau să fie. Apoi, de multe ori a vestit împăratului diferite proorocii care, după cum i le-a scris, s-au și împlinit, după cum rezultă din epistolele lui, pe care nu le scriem aici din pricină că sunt prea lungi. Cine vrea să le cunoască poate să le citească și va înțelege cu cât dar era învrednicit de la Dumnezeu și de câte vedenii și descoperiri s-a făcut părtaș.
După ce Sfântul Atanasie a părăsit scaunul patriarhal, în locul lui a fost ales patriarh un om îmbunătățit și vrednic, pe care îl chema Ioan. Dar din cauză că era blând, nu-i pedepsea pe oamenii cei răi care vătămau Biserica lui Dumnezeu. Rămânând și Ioan zece ani în patriarhie, s-a mâhnit din pricina multor tulburări și a lăsat scaunul patriarhal și iarăși a rămas Biserica fără patriarh. Iar credinciosul împărat, având dorința să găsească un om vrednic ca să-l aleagă păstor al cetății și aflându-se acolo în cetate un om îmbunătățit care se numea Mina – către care scrisese Cuviosul Atanasie că într-una din zile va fi cutremur mare în împărăteasca cetate, ceea ce s-a și întâmplat -, după ce s-a înștiințat despre acestea, a judecat că tot Cuviosul Atanasie este vrednic să fie patriarh la fel ca mai înainte. Pentru aceasta, a trimis oameni și l-au adus de la mănăstire și cu multă cinste și evlavie l-au așezat pe el în scaun pentru a doua oară. Și s-a arătat cu fapte mai strălucite ca înainte, împlinitor al tuturor poruncilor, priveghetor la slujbele bisericești, părtinitor preafierbinte al celor nedreptățiți și asupriți, ajutător și apărător al văduvelor și al sărmanilor și sprijinitor nepregetat al tuturor celor ce se aflau în nevoi. Dar mai ales către cei flămânzi și săraci atât era de milostiv și îndurat, încât deșerta vasele de grâu și de alte semințe și le împărțea la săraci; căci în acea vreme a fost foamete mare și înfricoșată, cum nu a mai fost altă dată, încât mulți mureau de foame și pretutindeni erau lacrimi și suspine.
Iar prin învățături Sfântul îi îndemna pe cei bogați să întindă o mână de ajutor către cei săraci. După aceea Cuviosul Atanasie a așezat epitropi oameni credincioși și cucernici în multe locuri ale cetății, iar pentru cei săraci fierbea grâu și legume și le împărțea îmbrăcăminte și alte lucruri pentru nevoile lor. În felul acesta, după multe zile a vindecat nevoia și primejdia foametei. După ce a mai petrecut șapte ani în scaunul patriarhal, în timpul din urmă, viețuind după Dumnezeu în fapte bune, iarăși s-au ridicat asupra lui din partea diavolului alte noi sminteli, căci diavolul a îndemnat pe niște oameni oarecare, cu obiceiuri rele și necurate, să facă rău Sfântului. Și, de vreme ce n-a putut să afle nico prihană în viața lui, căci era foarte îmbunătățit, au scornit că este eretic. Iar diavolul i-a învățat să procedeze astfel: au ascuns o icoană a Maicii Domnului sub așternutul de la scaunul patriarhal și după aceea l-au acuzat că luptă împotriva icoanelor și au arătat icoana cea ascunsă sub așternutul scaunului. Dar după ce a fost cercetată cu de-a-mănuntul pricina, s-a descoperit adevărul, iar făcătorii de rele au fost pedepsiți și Sfântul a fost izbăvit. Iar el a încercat iarăși să părăsească scaunul patriarhal, ca să scape de tulburări, dar împăratul n-a vrut. Din aceasta pricină a mai stat puțină vreme ca patriarh și până la urmă s-a dus la mănăstirea lui și s-a liniștit. Deci, izbăvindu-se de grija lumii și de tulburări, postea, priveghea și mai mult se ruga, iar mintea lui s-a făcut îngerească și cerească.
Deci s-a învrednicit de multe vedenii și descoperiri de la Dumnezeu și a spus multe fapte mai înainte, care toate s-au împlinit, după cum a proorocit, încât toți se minunau și îl cinsteau pe el. Dar să povestim câteva din multele lui minuni, spre încredințare.
Un ucenic al Sfântului, cu numele Iachint, a făcut pe grumaz o bubă care nu se mai vindeca, pe care poporul o numește fagusa (adică mâncătoare). Și l-a rugat de multe ori pe Sfântul Atanasie ca să-l lase să se ducă la doctor, ori să facă el rugăciune către Domnul ca să-l tămăduiască. Iar Sfântul îl sfătuia să rabde ca Iov sau ca mulți alții care au răbdat multe patimi și au mulțumit lui Dumnezeu. Atunci săracul Iachint și-a adus aminte de credința acelei femei căreia îi curgea sânge și despre care scrie în Sfânta Evanghelie și, urmând pildei aceleia, s-a dus în spatele Sfântului și, căzând la pământ cu lacrimi și cu credință, a apucat marginea hainei Sfântului și a atins-o de locul bolnav. Și îndată, o, minune! după credința lui s-a vindecat. Altă dată, același Iachint s-a urcat pe acoperișul chiliei lui ca să facă o treabă oarecare și, din ispita diavolului, a căzut la pământ și zăcea ca mort. Apoi Sfântul cu rugăciunea l-a înviat și l-a făcut sănătos ca mai înainte.
Altă dată două monahii dintr-o mănăstire de femei au căzut într-o boală foarte grea și de nevindecat și așa trecând multă vreme și nemaiputând să sufere durerile și reaua pătimire, au vestit aceasta Sfântului, zicându-i: „Ne rugăm ție, preasfințite stăpâne, să faci rugăciune către Domnul Cel iubitor de oameni ca să ne ușureze de boală sau să ne odihnească ca un milostiv”. Iar Sfântul le-a răspuns: „Eu voiam să suferiți încă puțină vreme, ca să aveți parte de mai multă plată întru veșnica odihnă. Dar de vreme ce nu mai puteți să suferiți, rugați-vă noaptea aceasta Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și dimineață vă veți tămădui”. Așa a zis cel smerit cu cugetul, ca să scape de laude și cuvântul lui a devenit faptă. Căci a doua zi dimineața s-au aflat sănătoase, cu darul și cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu, și îndată s-au dus la Sfânt și i-au adus cuvenita mulțumire, ca să nu se arate nemulțumitoare către o atât de mare facere de bine. Dar ascultați și alte minuni mai slăvite, ca să preamăriți pe Dumnezeu.
Pe când Sfântul era patriarh și era mare foamete, după cum am povestit mai sus, a poruncit unui slujitor, care era cucernic și îmbunătățit, cu numele Hristodul, să împartă grâul pe care-l avea patriarhia la mănăstirile de maici, care erau mai sărace, fiecare mănăstire primind câte 30 de kilograme de grâu. Iar Hristodul i-a spus Sfântului că nu mai rămăseseră decât cincizeci de kilograme de grâu în hambar. Dar Sfântul i-a zis: „Nu grăi multe, puțin credinciosule, ci du-te și fă după cum ți-am poruncit”. Deci s-a dus Hristodul și a făcut precum i-a spus Sfântul. Și după ce a împărțit grâul, Domnul binecuvântând pe cel rămas, s-a aflat în hambar mai mult grâu decât era înainte. Din aceasta Hristodul a înțeles minunea cea mare și a făcut metanie Sfântului, ca să-i ierte greșeala de mai înainte. Apoi Sfântul a poruncit iarăși să se dea grâu cât va fi de trebuință săracilor și, cu cât el împărțea grâu la săraci, cu atât Dumnezeu îl înmulțea în chip minunat, spre slava și marea cuviință a Lui. Aceasta s-a făcut și în alte dați, căci după dărnicia lui îi răsplătea Domnul, Cel bogat și dăruitor.
Apoi, într-o zi, fiind închis în temniță un creștin oarecare, pentru o nedreaptă datorie, a fost pus în lanțuri. Dar Sfântului, ca un iubitor de oameni și preamilostiv, i s-a făcut milă de dânsul și, mergând la temniță cu oamenii săi, a scos pe om din lanțuri, l-a dus la patriarhie și l-a izbăvit, netemându-se de stăpânirea împărătească sau de dregători.
În afară de celelalte fapte bune, Sfântul avea și smerenia cea aducătoare de înălțime, nu numai înlăuntrul inimii, ci și în afară. Pentru aceasta, niciodată n-a purtat haine scumpe, ci numai o haină săracă și umilită, pentru care de multe ori unii fără de minte îl ocărau, zicând că defăima vrednicia patriarhiei prin simplitatea îmbrăcămintei lui. Iar el le răspundea astfel: „Nu este rușine, nici ocară să poarte cineva haine umile, ci mai vârtos este lucru de laudă. Numai păcatul este vrednic de ocară și de defăimare, iar noi lucrăm cele poruncite de Dumnezeu. Când păcătuim, nu ne temem, iar de hainele cele proaste ne rușinăm! Cel ce iubește pe Dumnezeu, se cuvine a face voia Lui și a nu fi plăcut oamenilor, ci smerit și măsurat în mâncare, în îmbrăcăminte, în fapte și în gândurile lui, ca să nu mânie pe Domnul”. Acestea și altele asemenea zicând, sfătuia și pe alții să se smerească, la fel cum nici el n-a cugetat să se înalțe niciodată în toată viața lui, de-a pururea pomenitul.
Pentru toate acestea, la sfârșitul vieții sale s-a învrednicit a vedea iarăși pe Stăpânul Hristos, ca și mai înainte. Stând într-o zi la rugăciune, după obicei, a văzut pe Hristos având mâinile întinse pe Cruce și i-a zis lui cu dojana: „Pentru ce ai lăsat oile ce ți s-au încredințat în mâinile tale, singure și nepăscute, și le risipesc lupii și le mănâncă? Eu, Dumnezeu fiind, am primit să port trup omenesc și să Mă răstignesc pentru mântuirea oamenilor, iar tu nu rabzi greutatea clevetirii, ci te-ai depărtat de Biserică, ca un ostaș fricos și mic la suflet”. După ce Sfântul a auzit acestea, cu frică și cu cutremur a căzut la pământ, tânguindu-se, mărturisindu-se și rugându-se ca să-i ierte Domnul greșeala micșorării de suflet și cu atât de mult amar a plâns, încât a udat pământul cu lacrimi și nu s-a ridicat de jos până când nu a luat deplină încredințare de iertare.
După vedenia aceasta s-a nevoit ca și mai înainte, rugându-se lui Dumnezeu cel atoatevăzător și de la El așteptând răsplătirea nevoințelor și ostenelilor lui. Dar fiindcă sosise vremea să se mute din această viață vremelnică și să se ducă către Cel dorit, adunând pe ucenicii săi, i-a învățat să părăsească toate cele vătămătoare de mântuirea sufletului, ca să se învrednicească de fericirea veșnică; și mai ales să se silească fiecare să câștige aceste trei fapte bune, fără de care nimeni nu se poate mântui, după cum și mai înainte de multe ori îi sfătuia, zicând: „Sârguiască-se fiecare a păzi din tot sufletul aceste trei mari fapte bune, ca cele ce sunt următoare lui Hristos și cu adevărat trebuincioase, mai mult decât toate celelalte fapte bune, adică: smerita cugetare, dragostea și milostenia, prin care Sfânta Treime se slăvește. Să vă înfrânați fiecare după putere și să nu mănânce cineva decât o dată pe zi, precum avem predanie de la Sfinții Părinți, și să nu primiți gândurile cele rele și necurate, care întinează sufletul”.
Acestea și multe altele zicându-le, trăind o sută de ani viață fericită și preaminunată, și-a dat sfântul sau suflet în a douăzeci și opta zi a lunii octombrie, în preacuratele mâini ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
