Sfântul Sfințit Mucenic Zenovie, episcopul Ciliciei, și sora sa, Zenovia

În părțile Ciliciei era o cetate care se numea Egea și în acea cetate s-au născut acești Sfinți Mucenici, Zenovie și sora lui, Zenovia, din părinți dreptcredincioși, care i-au crescut în bună învățătură și în frică de Dumnezeu. Când ei erau încă tineri, părinții lor s-au dus către Domnul, lăsându-le multe averi. Atunci Zenovie și Zenovia, deși erau tineri cu anii, însă cu înțelepciunea erau bătrâni și desăvârșiți în fapte bune; deci, văzând deșertăciunea acestei lumi, s-au sfătuit ca, lăsând toate, să urmeze lui Hristos. De aceea, Zenovia a încredințat fratelui ei și partea ei de avere rămasă de la părinți, pentru a fi împărțită la săraci, și petrecea de bună voie în sărăcie și în liniște, păzindu-și fecioria sa fără de prihană pentru Mirele ceresc. Iar Zenovie, luând amândouă părțile de avere, și a sa și a surorii sale, le-a împărțit celor care le trebuiau și în puțină vreme le-a dat pe toate, încât a ajuns și el ca unul dintre săraci. Dar Dumnezeul Cel ce îngrijește de sărmani și nu-i lasă pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul, l-a îmbogățit pe Zenovie cu darurile Sale cele cerești pentru bogăția cea împărțită la săraci.

Zenovia avea în toată viața sa ca ajutor mâna lui Dumnezeu, care o apăra de toate asupririle trupului și ale lumii și de războaiele cele diavolești care o supărau. Iar Zenovie a luat darul de a tămădui suferințele, pentru că acele mâini care au miluit pe săraci le-a miluit Domnul cu puterea facerii de minuni și cu tămăduirea a toate neputințele și rănile oamenilor, căci atunci când Sfântul se atingea cu mâna sa, îndată bolnavul primea tămăduirea. Deci îndoită milostenie a făcut acest plăcut al lui Dumnezeu în viața sa: una, când a dat săracilor averea, și alta, când bolnavilor le dădea sănătate, din darul lui Dumnezeu. Și mulțime de duhuri necurate a izgonit din oameni, pe cei mâhniți i-a mângâiat și celor ce se aflau în primejdie le-a ajutat. Pentru aceste fapte bune și faceri de minuni a fost ales episcop în acea cetate, conducând bine Biserica lui Dumnezeu, ajutând și neîncetat făcând bine poporului și tămăduind pe cei neputincioși.

Atunci a venit la Sfântul Zenovie o oarecare femeie din Antiohia, care avea pe pieptul ei o rană netămăduită și care a cheltuit multe averi pe la doctori, căutând la dânșii tămăduire. Nu a avut însă niciun ajutor, ci mai cumplit i s-a înmulțit durerea, încât era aproape de moarte. Iar Sfântul, văzând-o pe ea, i s-a făcut milă și s-a atins cu mâna de rana aceea, făcând semnul Crucii, și îndată a dispărut durerea, iar rana s-a tămăduit și femeia s-a făcut sănătoasă și s-a întors bucuroasă la treburile ei.

La fel și o altă femeie necredincioasă, care era soția unui dregător, pătimea de aceeași durere. Aceasta a fost tămăduită tot de Sfântul Zenovie. De atunci acea femeie împreună cu bărbatul ei au crezut în Hristos, apoi și-au botezat copiii și au câștigat sănătate, nu numai trupească, ci și sufletească.

După aceea, sosind prigoana cea mare împotriva creștinilor din partea necredinciosului împărat Dioclețian, Lisie voievodul a mers în părțile Ciliciei ca să-i chinuiască pe toți credincioșii cei ce mărturiseau numele lui Hristos. Mai întâi au fost prinși trei tineri creștini, Claudie, Asterie și Neon, pe care i-a chinuit în multe feluri, iar pe urmă i-a pironit pe cruce, afară din cetate. Și auzind despre Sfântul Zenovie, episcopul creștinilor, a trimis pe ostașii săi să-l prindă și, aducându-l înaintea sa, i-a zis: „Nu vreau să intru cu tine în multă vorbă, pentru că știu că voi creștinii vorbiți mult, ci, grăind, îți pun înainte două lucruri: viața și moartea. Viața, dacă te vei închina zeilor, și moartea, dacă nu te vei închina. Deci să-ți alegi ceea ce voiești: sau să aduci jertfă zeilor noștri și vei fi viu, ba încă te vei bucura și de cinste de la noi, sau, de vei rămâne în nesupunerea ta, îndată vei fi supus cumplitelor chinuri și vei muri amarnic”. Iar Sfântul Zenovie cu îndrăzneală a răspuns: „Viața cea vremelnică, fără de Hristos, nu este viață, ci curată moarte; iar moartea cea pentru Hristos nu este moarte, ci viață fără de moarte. Deci mai bine vreau să mor pentru Hristos cu moarte vremelnică și în veci să trăiesc cu Dânsul, decât să mă lepăd de El pentru vremelnica viață și în veci să fiu chinuit în iad”.

Auzind acestea, voievodul a poruncit ca pe Sfânt să-l dezbrace și, spânzurându-l pe un lemn, să fie bătut fără milă. Și zicea păgânul: „Vom vedea dacă va veni Hristos al lui să-l ajute”. Atunci aflând sora lui, fericita Zenovia, că fratele ei, Sfântul Zenovie, pătimește pentru Hristos, s-a sculat degrabă și a alergat la locul unde era chinuit Sfântul și acolo, văzându-și fratele rănit și spânzurat, s-a aprins de râvnă și a înaintat spre chinuitor, zicând: „Sunt creștină și pe același Unul Dumnezeu și pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisesc, ca și fratele meu. Deci poruncește ca să mă chinuie și pe mine ca pe fratele meu cel iubit, căci același pahar al patimilor voiesc și eu să-l beau și cu aceeași cunună să mă încununez”.

Iar chinuitorul, mirându-se de acea bărbăție și îndrăzneală a Sfintei Zenovia, i-a zis: „O, femeie, nu dori a te pierde pe tine și nu veni la o necinste ca aceasta, unde ai să rabzi rușine și durere, căci vom porunci ca să fii dezbrăcată și îndată te vei umple de rușine și, când vom începe să-ți chinuim trupul tău, grele dureri te vor cuprinde. Deci te sfătuiesc, jertfește zeilor și te vei izbăvi de toate răutățile”. Iar Sfânta a răspuns: „Mai mare rușine aduce goliciunea sufletească, decât cea trupească, și mai dureroase sunt muncile cele veșnice, decât cele vremelnice. Deci nu mă îngrijesc de trupeasca goliciune, căci în Hristos m-am îmbrăcat și nu mă tem de mâinile chinuitorilor, căci cu Hristos m-am răstignit. Fă ce voiești, o, chinuitorule, nu mă vei întoarce pe mine de la Hristos, Domnul meu”. Iar prigonitorul îndată a poruncit ca s-o dezbrace și s-o bată la fel ca pe Sfântul Zenovie, fratele ei. Apoi au pregătit un pat înroșit în foc și pe acela i-au întins pe amândoi și au pus foc dedesubt, zicându-le: „Să vină Hristos ca să vă ajute vouă”. Iar Sfinții răspundeau: „Iată, Hristos al nostru este cu noi, dar tu nu-L vezi. Iată, ne rourează pe noi cu rouă cea din cer a darului Său și nu ne îngrijim de chinuri”.

După aceasta i-au aruncat pe Sfinți într-o cazan clocotit, dar și acolo Sfinții au rămas nevătămați și, stând ca într-o apă călduță, cântau psalmul lui David: Mântuitu-ne-ai pe noi de cei ce ne necăjesc și pe cei ce ne urăsc i-ai rușinat. La sfârșit, chinuitorul a poruncit ca ei să fie scoși afară din cetate și să li se taie capetele. Iar Sfinții mergeau la moarte cu bucurie nespusă și, sosind la locul unde aveau se fie tăiați, s-au rugat, zicând: „Mulțumim Ție, Doamne Dumnezeul nostru, că ne-ai învrednicit să ne nevoim cu nevoința bună, alergarea s-o săvârșim și credința s-o păzim. Deci fă-ne pe noi părtași slavei Tale și ne numără pe noi în ceata celor ce bine au plăcut sfântului Tău nume, că binecuvântat ești în veci”. Când au sfârșit rugăciunea, îndată s-a auzit un glas din cer, făgăduindu-le lor cununi și chemându-i întru odihna cea veșnică. Apoi Sfinții, fiind tăiați, au trecut de pe pământ la ceruri. Iar trupurile lor zăceau neîngropate. Noaptea le-a luat în taină preotul Ermoghen și le-a pus într-un mormânt, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Unul Dumnezeu Cel de toată făptura slăvit, acum și pururea și în” vecii vecilor. Amin.

Total
20
Shares
Previous Post

Teatrul trebuie să aibă un mesaj de mântuire

Next Post

Adolescenţii Halloween – o poveste repovestită

Related Posts