Sfântul Simeon din Muntele Minunat a avut o legătură de suflet cu istoricul bisericesc Evagrie Scolasticul. Între cei doi a existat o prietenie sinceră și duhovnicească. Sfântul Simeon l-a ajutat într-un moment de cumpănă foarte serios pe Evagrie, în acel moment ajutându-l să-și păstreze credința. Aceste fapte sunt relatate în Viața Sfântului Simeon, dar este amintit și de Evagrie însuși în a sa Istorie bisericească, cartea a VI-a, unde oferă o pagină memorabilă despre Sfântul Simeon. Între ei se pare că a existat o corespondență, după cum sugerează biograful Sfântului, dar astăzi este pierdută. Capitolul de mai jos din Istoria lui Evagrie este foarte apropiat de datele pe care le oferă și Viața Sfântului Simeon, confirmând astfel autenticitatea acesteia.
Iată cele două relatări:
Viața Sfântului Simeon, cap. 233: „Un scolastic pe nume Evagrie, care provenea din cetatea Epifania, în cea de-a doua eparhie a Siriei, și care locuia în Antiohia, având o fiică, a pierdut-o pe ea din pricina ciumei. Din ispită drăcească, Evagrie a avut cuget de hulă, fiindcă unui anume epifanian, care era învinuit de înșelarea păgânească, nu i-au murit copiii. Prin acest cuget se primejduia la suflet Evagrie. Iar sfântul rob al lui Dumnezeu, cunoscând prin Duhul Sfânt cugetele lui, îndată a trimis la el, scriindu-i lui întregul lui gând ascuns. Căci era omul iubit de Sfântul. Iar acela, cunoscând că nimic din cugetul lui tăinuit nu a rămas ascuns Sfântului, urcând la el cu lacrimi, îl ruga să i se ierte păcatul lui prin rugăciunile robului lui Dumnezeu. Iar Sfântul, rugându-se pentru el, L-a rugat pe Dumnezeu să-l ierte și, mulțumind lui Dumnezeu, a plecat în calea lui, bucurându-se”.
Evagrie Scolasticul, Istoria bisericească, VI. 23: „Dar când Simeon, cel între Cuvioși, s-a îmbolnăvit de moarte și după ce eu am făcut cunoscute cele despre el, a alergat Grigorie[1], ca să apuce să-și ia rămas bun de la el. Dar nu a reușit. Dar era Simeon între toți oamenii din vremea lui cel mai strălucit în virtute, care din fragedă pruncie s-a nevoit pe stâlp, încât și dinții și i-a schimbat, când era pe stâlp. Căci s-a urcat pe stâlp dintr-o atari pricină după cum urmează. Căci fiind încă la o vârstă de tot fragedă, hoinărind și jucându-se ca un copil, a trecut culmile munților. Și întâmplându-se să întâlnească un leopard i-a pus brâul în jurul gâtului și a dus în frâu [fiara] care-și uitase firea și l-a adus sus în mănăstirea lui. Ceea ce văzând cel ce îl învăța pe el, care stătea și el însuși pe stâlp[2], se întreba ce să fie aceasta? Iar el [Simeon] zicea că este o pisică numită îndeobște și mâță. De aici dovedindu-se la ce mare virtute va ajunge, a urcat pe stâlp. Pe acest stâlp și pe altul de asemenea a petrecut șaizeci și opt de ani pe cel mai înalt vârf al muntelui, fiind învrednicit de tot harul pentru izgonirea demonilor, plecând urechea la orice boală și orice neputință și pe cele viitoare văzându-le ca prezente. El și lui Grigorie i-a vestit mai dinainte că nu va vedea moartea lui, dar că ignoră cele de după el. Dar văzând el până și cugetele mele cu privire la pierderea copiilor, fiindcă eu mă întrebam pentru ce elinilor celor cu mulți copii nu li s-a întâmplat niciodată aceasta și deși nu le dădusem la iveală nimănui, mi-a scris să le lepăd pe acestea, ca unele care nu sunt plăcute lui Dumnezeu. Și femeia unuia dintre cei care îmi scriau mie, fiindcă laptele era oprit de la ea după ce născuse, și pruncul se primejduia să moară, punând [Simeon] mâna pe dreapta bărbatului ei, i-a poruncit să o pună pe aceasta pe sânii femeii. Și după ce a făcut aceasta îndată a țâșnit laptele ca dintr-un izvor, încât a umplut și hainele femeii.
Și un copil, uitat fiind de călători departe noaptea târziu, un leu, urcându-l pe spate, l-a dus la mănăstire, și după ce Simeon a poruncit, ieșind cei ce slujeau au adus copilul păzit de leu. Multe alte minuni vrednice de pomenire a făcut care au nevoie și de o limbă mai bună și de timp și de un tratat aparte, pentru a fi cântate de limbile oamenilor. Căci veneau la el aproape din tot pământul, nu numai al romeilor, ci și al barbarilor și dobândeau cele ce cereau. Acestuia drept hrană și băutură îi erau unele ramuri din tufișurile care creșteau în munte.”
[1]E vorba despre Patriarhul Grigorie al Antiohiei.
[2]Este vorba despre stâlpnicul Ioan, părintele duhovnicesc al Sfântului Simeon.
Sursa: http://doxologia.ro
