Sfânta Mănăstire Cutlumuș – Sfântul Munte Athos
Un sinod (sfânt și mare sau orice altceva) se poate întruni într-o insulă din ocean. De asemenea un sinod se poate întruni, paradoxal, într-un ocean ce cuprinde o insulă. Insula este omul, iar oceanul este lumea sa lăuntrică.
Dacă oceanul lăuntric este liniștit, se va face o cale de comunicare fără vânturi. Iar dacă se va face apă de viață, se va revărsa, răcorind și adăpând și alte suflete. Dacă însă rămâne o mare învolburată și tulburată, îl va condamna pe om să devină o insulă lipsită de viață.
Totdeauna în cugetarea și scrierea empirică și harismatică a Sfinților Părinți realitate este considerată sub două forme. Exterioară și interioară (lăuntrică). Rânduiala bisericească și slujba sunt puse înainte ca o reprezentare a slujbei duhovnicești în sporirea sufletului. Astfel există biserica, unde se adună credincioșii, dar și biserica lăuntrică a inimii. Există jertfelnicul pe care se săvârșește Taina Dumnezeieștii Liturghii, dar și jertfelnicul lăuntric, unde, de asemenea, se săvârșește taina euharistică. Structura bisericească corespunde virtuților, iar Euharistia și împărtășirea corespunde lucrării tainice a Duhului în inimă. Astfel, există sinod văzut, unde mulți oameni se adună, dar și sinod tainic, nevăzut, care se săvârșește în lăuntrul unui om. Aici locul întrunirii este camera cea mai înaltă, care se numește minte, ochiul sufletului sau inima adâncă. Mădulare ale acestui sinod sunt puterile sufletului: voința, dorința, mânia, gândurile. Părinții pustiului spun foarte simplu: „Adună-ți toate gândurile, așează-le înaintea lui Hristos și toate împreună să spună: «Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos, Împăratul și Dumnezeul nostru»”. Omul „se închină în curtea cea sfântă” a lui Dumnezeu, lărgindu-și inima sa spre sfințenie. Curtea este sinaxa bisericească, dar mult mai mult este starea duhovnicească, lăuntrică. Fără o petrecere cerească, spune Sfântul Vasilie cel Mare în Omilia la Psalmi, nimeni nu se poate închina „în curtea cea sfântă”, chiar dacă s-ar considera pe sine vrednic de sinaxele simțite. Reînnoirea Bisericii provine din reînnoirea în Duh a fiecărui mădular al Trupului.
Biserica cerească se constituie tainic în lăuntrul omului. Aici, dintru început, se săvârșește taina unității omului și a unității lumii. Iar calea către unitate este participarea la înțelepciune, frumusețe, dreptate, dragoste și sfințenie. Cum poate exista unitate, sinaxă, comuniune, dacă omul care este chemat să se unească cu ceilalți este un copac fără rădăcină și sucuri, fără unitate lăuntrică? Fără acest sfânt și mare sinod, toate celelalte forme sunt firimituri care se strivesc. Acestea sunt cele omenești, care sunt numai omenești și care au drept punct de pornire un EU, care pretinde o valoare transcendentală. Fapte zgomotoase și găunoase care se sfârșesc repede. Și sunt ca și cum ai merge printr-un pustiu fără apă, printre ruinele unei cetăți ruinate de mai multe sute de ani, unde vezi statui, busturi, coloane cu dedicații și inscripții, de pe care vântul fierbinte a șters numele și istorisirile. Și tot ceea ce a fost, persoane și evenimente, s-au afundat în slava cea stricăcioasă. Ceva asemănător a cugetat și Gamaliil, învățătorul de lege, atunci când Sinedriul evreilor voiau să-i omoare pe Apostoli: „Bărbaţi israeliţi, luaţi aminte la voi, … că înainte de zilele acestea s-a ridicat Teudas, zicând că el este cineva, căruia i s-au alăturat un număr de bărbaţi ca la patru sute… După aceasta s-a ridicat Iuda Galileianul şi a atras popor mult după el; dar şi acela a pierit şi toţi câţi au ascultat de el au fost împrăştiaţi. Şi acum zic vouă: Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu” (F. Ap. 5, 35-39).
Unii, cu seriozitate și dintr-un simțământ nobil, se nevoiesc pentru fapte umane, însă ne conduc departe de Dumnezeu și de adevăr. Alții, cu mintea lor tulburată și cu ochii speriați se grăbesc să aducă ei înșiși un vânt pârjolitor și cu unelte ascuțite șterg nume și texte. Aceștia aduc pustiul, mai înainte ca însuși timpul să probeze calitatea și durabilitatea lucrurilor. Se grăbesc să depisteze vrăjmași, să vâneze tâlhari, lăsându-și poarta lor deschisă și grădina lor neudată. Aceștia sunt cei care caută „barbari”, deoarece ei sunt o oarecare rezolvare, dau un oarecare sens vieții, ieșire din patimile care-i mișcă spre luptă.
Cineva a citit că Dumnezeu are „pizmă” pentru mântuirea omului și a considerat că urmăm pizma dumnezeiască, prin a căuta cu încăpățânare împlinirii voii sale – si mai ales „prima” lui voie, de vreme ce prima voie a lui Dumnezeu este bună. Aceasta este o dovadă a faptului că, citindu-i pe Părinți, mai degrabă citim ceea ce avem în mintea noastră foarte mică.
Toți care adunăm saci cu nisip la ușa noastră sau pietre de anatemă, să ne supunem ostenelii să deschidem Evanghelia la o oarecare pagină, să ne adunăm atenția la o propoziție și să ne întrebăm pe noi înșine: Oare eu fac aceasta? Merită să consemnăm aici un dialog scurt cu un oarecare tânăr din străinătate, căruia i-am spus:
– În loc să cauți mereu eretici și să te ocupi exclusiv cu ceilalți, să faci polemică și să-ți faci sufletul câmp de luptă, nu ar fi mai bine să-ți întorci atenția la lipsurile vieții tale personale, la păcatele tale, la lucrarea ta duhovnicească?
Răspunsul său a fost ca o catapultă:
– Nu, fiindcă aceasta îmi dă viață!
A, ce frumos! Oare, câte fapte ortodoxe aparent curajoase și incompatibile ascund o patologie primejdioasă? Primejdia vine din altă parte, de la însuși înlocuitorul vieții. Iar această amenințare ne află și ne ia nepregătiți. Să ne întoarcem la povața Părinților:„Cercetează toată zidirea și pe toate în sinea ta. Nu privi în afară, ci apleacă-te înspre cele dinlăuntru, adună-ți toată mintea în casa înțelegătoare a sufletului, biserică fără formă Domnului întocmind” (Cuviosul Nil, Epistola 119).
Aceasta este mai înainte de toate Sfântul și Marele Sinod. Unii nici măcar nu-l bănuiesc, pentru că sămânța Semănătorului a căzut pe piatră. Unii îl folosesc în mod figurat pentru predicile lor, pentru că sămânță a fost înăbușită de multă vreme de închipuirea lumească. Iar alții îl disprețuiesc pentru că nu le slujește intereselor lor.
Astăzi se accentuează unilateral numai exteriorul, structura, relația, iar interiorul este considerat ca ceva fantastic. Această poziție se potrivește omului epocii noi. La această unilateralitate contribuie și teologia persoanei clădită în aer, de la care rezultă primatul de stăpânire și desființarea egalității duhovnicești.
De aceea și un lucru bun care s-a făcut la recentul Sinod de la Creta, a fost menționarea tradiției isihaste și a sinoadelor care l-au validat. Această tradiție teologică, care mărturisește participarea personală, reală la energiile necreate ale lui Dumnezeu, este esența care desparte empiric credința ortodoxă de erezie. Comuniunea energiilor necreate depășește înțelesul și rațiunea ierarhiei intransigente, precum și a formelor și comportamentelor de stăpânire, care caracterizează eclesiologia romano-catolică și care, în ultima vreme, se revarsă și ale noastre.
Din fericire, chiar fiecare cleric ortodox înțelege că sărăcia duhovnicească nu se înlocuiește cu structuri și vrednicii. Și că, dacă vrem să aflăm adevărul în ceva, îl vom căuta la Sfinți, la prietenii smeriți ai lui Dumnezeu cei cu inima luminată, care și-au făcut dogma viață. Acest adevăr însuși poporul cel credincios îl primi și-l va păstra. Acest adevăr va rămâne.
