Sfântul Teofan Zăvorâtul
Despre lupta cu oboseala, cu lenevirea sufletului si cu slăbirea voinţei. Cum să încălzim sufletul răcit?
“Iată ce se intâmplă cu mine: câteva zile dispoziţia sufletească este mai bună, vin mai des in fire şi mă rog chiar şi la muncă, după care vine iarăşi o oboseală şi o lenevire, voinţa slăbeşte, nici nu mai am dorinţa de a mă indeletnici cu cele duhovniceşti; pe urmă starea asta trece din nou şi apare o dorinţă, măcar firavă, de a mă ruga”.
Păi şi? Vedeţi că starea asta vine şi trece. Ca atare, când va veni nu este cazul să vă speriaţi ca de o nenorocire ireparabilă. Poate că asta vine de la neputinţa trupului, poate că vine de la nevoia de odihnă sufletească, poate că este vorba de unul dintre lucrurile care i se intâmplă omului atunci când creşte duhovniceşte — insă orice s-ar intâmpla nu trebuie să vă speriaţi. Nu trebuie să vă speriaţi, insă nici să rămâneţi in nepăsare. Trebuie să vă faceţi griji, să vă incordaţi, să vă siliţi. Lemnul este rece, dar dacă freci lemn de lemn se va incălzi şi chiar se va aprinde. Aşa trebuie frecat şi sufletul care s-a răcit şi mai bine ar fi dacă aţi putea in asemenea situaţii să daţi fuga la biserică, dar poate incă şi mai bine ar fi să vă ocupaţi atenţia cu cugetarea la tainele credinţei noastre, care sunt toate insufleţitoare, mai ales pătimirile şi moartea Domnului şi Mântuitorului nostru. Repetaţi-i sufletului nesimţitor: „Câte a făcut pentru mântuirea ta Domnul, iar tu, ca un bolovan, nu vrei să te mişti nici un pic!”
Aduceţi-vă aminte de moarte şi de judecată şi de hotărârea cea de pe urmă: „pleacă” sau „vino” — şi nu este de mirare că „pleacă” va umple de groază, iar „vino” va veseleste cu nădejdea. Aduceţi asupra sufletului contemplări de felul acesta ba una după alta, ba toate odată, şi el se va mişca din loc. Lentila, concentrând razele imprăştiate intr-un singur punct, dă foc: şi aceste contemplări, concentrându-se in atenţie asupra inimii, o aprind, trezesc energia, iar răceala şi moleşeala ce ne-au cuprins se destramă. Cred că nu va fi deloc rău dacă în clipele acelea veţi face câte un lucru bun care cere incordare — de pildă, să vizitaţi vreun bolnav, să-l slujiţi şi să-l ajutaţi, ori să treceţi pe la vreun sărac şi să-l mângaiaţi cu vorba sau cu ajutorul după putere. Oricum ar fi, să nu vă lipsiţi de această „frecare” şi silire — şi Domnul, văzând cum vă străduiţi, Se va milostivi de dumneavoastră şi Se va grăbi să vă ajute.
Despre lupta cu imprăştierea. Cum să dobândim si să păstrăm căldura si concentrarea lăuntrică. Cum să dăm tuturor treburilor noastre un caracter plăcut lui Dumnezeu
Dimineaţa te rogi, citeşti, şi te incălzeşti puţin, dar după aceea vin una după alta treburile şi strică totul — te faci ca piatra.
Cum să-ţi păstrezi concentrarea şi căldura lăuntrică? Concentrarea şi căldura incep să rămână in suflet tot timpul, cu toate treburile şi celelalte pricini de imprăştiere, atunci când devin o calitate esenţială a vieţii noastre lăuntrice — iar pe această treaptă se ridică atunci când în suflet se aprinde focul rugăciunii, de care v-am scris mai inainte (…). Şi inainte de asta puteţi intrebuinţa insă anumite metode pentru a vă imprăştia mai puţin cu toate treburile şi intâlnirile. Cea dintâi este să nu vă grăbiţi şi să nu vă agitaţi. Să faceţi totul ca omul care duce un pahar cu apă temându-se să nu-l verse, dar fără să tândălească fără rost, străduindu-se să facă totul cât mai bine. Ca sufletul dumneavoastră să rămână intotdeauna la locul său, aşezaţi-vă şi inşiraţi toate treburile şi intâlnirile pe care le aveţi de obicei, şi hotărâţi dinainte cum să vă ţineţi intr-o treabă şi imprejurare sau alta ca să nu vă imprăştiaţi tare. Dacă experienţa va arăta că ceea ce aţi hotărât vă duce la ţintă să faceţi intotdeauna aşa, iar dacă va arăta că nu merge, găsiţi altceva. Procedând aşa, in scurtă vreme veţi găsi felul de a vă purta care e cel mai potrivit pentru a păstra gândurile neimprăştiate şi inima caldă.
Cea de-a doua este să nu faceţi nimic cu neglijenţă, ci să faceţi totul cu temere, ca şi cum cineva care are stăpânire asupra dumneavoastră vă priveşte şi este gata să vă tragă imediat la răspundere pentru orice nebăgare de seamă. De fapt, acest cineva există: este ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu, care e indreptat spre dumneavoastră, este ingerul păzitor, care vă insoţeşte intotdeauna; şi sfinţii lui Dumnezeu ne văd.
Cea de-a treia: cu toate că în cea mai mare parte sunt lumeşti, toate lucrurile pe care trebuie să le faceţi pot fi făcute in aşa fel, incât să capete un caracter duhovnicesc, plăcut lui Dumnezeu. Să nu faceţi nimic din egoism, ci totul spre ajutorarea şi mulţumirea celor ce vă inconjoară: astfel, vă veţi exersa lepădarea de sine şi dragostea. Dacă veţi reuşi să legaţi de orice treabă porunca potrivită ei, ca să o faceţi din supunere faţă de voia lui Dumnezeu, din iubire de Dumnezeu şi din dorinţa de a-I plăcea, prin aceasta veţi face ca în mijlocul treburilor lumeşti să fiţi ca in slujba lui Dumnezeu. Acest gând are mai multă putere decât oricare altul să ţină sufletul in luare-aminte neimprăştiată. Eu cred că atâta este de ajuns ca să nu se mai intâmple cu dumneavoastră nimic din cele de care vă plângeţi — dar, bineinţeles, totul ţine de osârdia cu care vă veţi apuca de lucrarea duhovnicească. Lucrul făcut fără tragere de inimă seamănă cu mutarea de pe un picior pe altul, care nu-i bună de nimic şi la nici un sfârşit bun nu duce.
Despre starea de răceală
Căldura pleacă in urma îngăduinţei fată de sine. Scrieţi că v-aţi sălbăticit şi că starea de răceală continuă. Rugaţi-vă cu osârdie şi ţineţi-vă cu răbdare de acele rânduieli ale vieţii evlavioase care s-au statornicit la dumneavoastră. Domnul Se va milostivi şi va reface în dumneavoastră buna aşezare de mai inainte. Să vă amintiţi insă cât mai des cum s-a intâmplat totul şi să acoperiţi totul cu simţăminte de pocăinţă. De ce v-aţi sălbăticit? Pentru că aţi pierdut luarea-aminte la Domnul. Dar de ce aţi pierdut-o? Fiindcă aţi fost ingăduitoare faţă de sine. Din ce raţiuni şi cu ce nădejdi aţi făcut aceasta? Din simţământul că v-aţi ostenit destul, drept care vă este ingăduit să vă şi odihniţi, şi din incredinţarea trufaşă că şi dacă se va intâmpla vreo neorânduială nu vă va lua mult ca să refaceţi rânduiala cuvenită, că doar ştiţi toate rânduielile vieţii duhovniceşti. Să vă amintiţi toate acestea şi să le spălaţi cu lacrimi. Harul lui Dumnezeu s-a depărtat tocmai pentru insuşirea unor drepturi care nu sunt ale dumneavoastră şi pentru nădăjduirea in sine. Of şi vai! Bine că v-aţi dat seama repede, insă oricum va trebui să vă osteniţi până la năduşeală, pentru că Domnului nu-i place când omul este comod. Nu v-aţi invăţat cu propria minte să preţuiţi cum trebuie buna stare lăuntrică şi s-o păziţi cu osârdie, ca pe cea mai de preţ comoară. Acum Domnul vă va invăţa chiar El amândouă lucrurile acestea — prin experienţă. Intrucât aceasta este prima dumneavoastră scăpare, ori samavolnicie, se prea poate ca Domnul să vă inapoieze degrabă ceea ce aţi pierdut. Oricum, insă, vă va inapoia; trebuie doar să alergaţi la El cu cât mai multă osârdie, cu frângere de inimă şi credinţă. Osteniţi-vă. Domnul să vă dea binecuvântare!
Iarăşi incepeţi cu obişnuita dumneavoastră filosofie despre neamestecul vicleanului vrăjmaş in treburile noastre. Spunând: „Vinovată sunt numai eu” aveţi insă dreptate. Oricat de mare ar fi ispita din partea vrăjmaşului şi oricât de limpede ar fi că vine de la el, toată vina cade asupra celui ce a păcătuit, căci dacă nu s-ar fi învoit cu ispita, păcatul nu ar fi avut loc — iar invoirea ţine întotdeauna de libera voinţă a omului. Si dumneavoastră sunteţi pe de-a-ntregul vinovată, dar nu incape indoială că vrăjmaşul v-a şoptit la ureche şi v-a dat ghes. Nici un păcat nu are loc fără amestecul lui, dar asta nu dezvinovăţeşte pe nimeni. Nu vă dezvinovăţeşte nici pe dumneavoastră. Toate gândurile prin care aţi ajuns la „dreptul de a vă oferi confort şi distracţie” au fost insuflate de către el. După aceea, tot el a aţâţat dorul de „libertate”: să vă plimbaţi, să staţi de vorbă şi să vă uitaţi la una şi la alta pe săturate. In urma tuturor acestora a mers insă invoirea dumneavoastră liberă, care vă şi face intru totul vinovată de toate. Lăsaţi orice filosofare şi apucaţi-vă să luati aminte la sine cu cât mai multă osârdie, trecând orice gând prin focul rugăciunii către Domnul Mântuitorul. Va face faţă? Bine! Nu va face faţă? Să piară!
Duhovnicul nu v-a dat epitimie. Rău a făcut. Să faceţi câte trei metanii mari dimineaţa şi seara, o lună de zile, spunând: „Doamne, iartă-mă pe mine, nepăsătoarea, împrăştiata, care cred lucruri mari despre mine insămi şi nădăjduiesc in mine insămi!”. Domnul va vedea smerenia şi osteneala dumneavoastră, şi vă va ierta păcatul, şi Se va milostivi de dumneavoastră.
Luarea-aminte este rădăcina vieţii duhovniceşti. Înarmându-se impotrivă, vrăjmaşul insuflă gândul la înlesniri şi distracţii.
Despre pravila de rugăciune
Aţi lăsat-o moale, ingăduindu-vă puţină imprăştiere, şi nu v-aţi ferit: nu v-aţi păzit nici ochii, nici limba, nici gândurile. De aceea, căldura a plecat şi aţi rămas deşartă. Asta nu este deloc bine. Grăbiţi-vă să refaceţi cuvenita rânduială lăuntrică, cerând asta prin rugăciune: inchideţi-vă şi să nu faceţi altceva decât să vă rugaţi şi să citiţi despre rugăciune pâna când luarea-aminte se va uni cu Dumnezeu in inimă şi acolo se va sălăşlui duhul frângerii de inimă şi al umilinţei, care, propriu-zis, este semnul după care trebuie să vă daţi seama dacă sunteţi in rânduiala cea bună ori aţi ieşit din ea.
După cât se pare, dumneavoastră socotiţi luarea-aminte o asprime de prisos — or, dimpotrivă, ea este rădăcina vieţii duhovniceşti. De aceea vrăjmaşul se războieşte cel mai mult tocmai impotriva ei, plăsmuind din răsputeri inaintea ochilor sufletului năluci amăgitoare, insuflând gânduri la inlesniri şi distracţii. Ei, uite că v-a şi amăgit: v-a băgat in cap că puteţi s-o lăsaţi mai moale, iar dumneavoastră aţi ascultat şi aţi scăpat de tot frâiele din mână; a inceput libera mişcare, libera vorbire, libera privire — libertate pentru toate: şi pentru gânduri, şi pentru simţăminte, şi pentru dorinţe. Acum desfătaţi-vă de roadele inţelepciunii dumneavoastră! Asta este plata vrăjmaşului pentru cuvintele pline de nădăjduire in sine: „De ce dă târcoale vrăjmaşul?! Doar ştie că o să rezist”. Se vede cât sunteţi de meşteră in a rezista! Daţi-vă seama, cel puţin, că răcirea şi neorânduiala lăuntrică v-au venit pe merit, ca pedeapsă. Dumnezeu dă căldura duhovnicească pentru ostenelile luării-aminte la sine inaintea feţei Lui. Ce reiese că aţi făcut? Aţi luat acest dar atât de preţios al lui Dumnezeu şi l-aţi aruncat pe fereastră. Dacă atunci când eraţi in lume servitoarea dumneavoastră ar fi indrăznit să arunce pe fereastră un lucru pe care i l-aţi dăruit şi care nu putea fi atât de preţios, ce i-aţi fi făcut?! Aşadar, judecaţi singură: ce aţi merita să vă facă Dumnezeu, al Cărui dar atât de mare l-aţi dispreţuit?! Insă El, Milostivul, nu este aspru cu unii ca aceştia, ci este gata să le dea inapoi darul Său, pe care l-au aruncat, insă nu face asta indată — şi işi mărgineşte pedeapsa la atât. O să vedeţi.
Este foarte bine şi foarte potrivit pentru dumneavoastră, mai ales in tulburarea lăuntrică prin care treceţi acum, că aţi inceput să vă indepliniţi pravila de rugăciune inlocuind citirea rugăciunilor rânduite prin metanii cu câte o scurtă rugăciune proprie, intrucât citirea continuă nu lasă să se unească degrabă luarea-aminte cu singurul lucru de trebuinţă, din pricina multelor gânduri care vin din citire în virtutea cuprinsului celor citite.
Domnul să vă dea să vă uniţi iarăşi cu El cât mai degrabă, iar după aceea să rămâneţi nedespărţită de El şi când şedeţi, şi când umblaţi, şi la biserică, şi acasă, şi când lucraţi, şi când nu lucraţi! Ce este mai vrednic de necontenită luare-aminte şi contemplare cu mintea decât Domnul! Să ii daţi această cuvenită intâietate, şi să nu vă cufundaţi in gânduri, care in cea mai mare parte sunt deşarte, ci să tindeţi a privi cât mai stăruitor, adânc şi pătrunzător faţa Domnului, Celui ce vede toate şi este pretutindeni, spunând in sinea dumneavoastră: căutatu-Te-a faţa mea; faţa Ta, Doamne, voi căuta. Frica de Dumnezeu, frica de Dumnezeu, frica de Dumnezeu să nu se depărteze de la inima dumneavoastră!
Trebuie să avem nădejde în milostivirea lui Dumnezeu, nu în propriile osteneli.
Ce este epitimia
Incă nu aţi recăpătat ceea ce aţi pierdut. Regret asta impreună cu dumneavoastră, dar să nu vă descurajaţi. Milostiv este Domnul. Veţi recăpăta, dacă veţi căuta cu smerenie, fără să cârtiţi că nu vi se dă degrabă şi fără să vă pierdeţi nădejdea. Trebuie să aveţi nădejde in milostivirea lui Dumnezeu, nu in propriile osteneli. De ostenit trebuie să vă osteniţi până la istovire, dar nădejdea trebuie să v-o puneţi, totuşi, doar in milostivirea lui Dumnezeu. A te sprijini cu nădejdea in ceva propriu, fie şi cât un fir de păr, este deja abatere de la calea dreaptă, iar totodată piedică pentru primirea lucrului căutat. Dacă v-aţi insingurat cu gândul: „Lasă că mă apuc de metanii, de citit, de statul in picioare noaptea la priveghere, şi totul se va intoarce”.
Domnul intr-adins va amâna dăruirea a ceea ce căutaţi până când se va evapora nădejdea in propriile osteneli, ca să vă inveţe prin experienţă că darurile Lui nu depind de ostenelile dumneavoastră, chiar dacă fără ele nu veţi primi nimic, ci cu cât vă veti osteni mai mult şi osârdnic, cu atât mai grabnic vi se va inapoia ceea ce doriţi — ceea ce aţi pierdut. Trebuie să vă osteniţi fără să credeţi că ostenelile dumneavoastră vă dau dreptul la ceva. Din această experienţă să inţelegeţi ce este epitimia. Cine se pocăieşte este primit in mila lui Dumnezeu, insă darurile milostivirii nu sunt date indată, ci uneori după destul de multă vreme. Tocmai această amânare a intoarcerii darurilor milostivirii este epitimia dumnezeiască, pe care o au de purtat toţi cei ce săvârşesc păcate mari sau mici. Domnul nu vesteşte cât timp va ţine această epitimie, ci ţine asta in secret. De aceea, mila, simţământul miluirii, se intoarce intotdeauna pe neaşteptate, şi atunci este sărbătoare in suflet. Epitimia de la duhovnic se dă pentru scurtarea epitimiei de la Dumnezeu. Ea arată primirea de bunăvoie a ostenelilor pocăinţei, incordează conştiinţa propriei vinovăţii şi Îl pleacă pe Dumnezeu spre milostivire sau face sufletul mai în stare să primească această milostivire.
Vedeţi acum ce gingaşă floare este căldura duhovnicească lăuntrică. Văzând aceasta, să luaţi hotărârea de a o păzi cu toată luarea-aminte atunci când Domnul va găsi de cuviinţă să v-o inapoieze. Acum este greu, iar dacă o veţi mai scrânti o dată, va fi şi mai greu. Luati seama, căci cu primejdie umblati (Efes. 5, 15). Pomeniţi de părinţia duhovnicească. Să nu uitaţi insă că Unul este Tatăl tuturor, Care este in ceruri. Pomeniţi, de asemenea, de invăţătoria duhovnicească. Să nu pierdeţi insă din vedere nici că Unul este invăţătorul nostru, Hristos Domnul, şi că in afara Lui nimeni nu a fost incă invăţat aşa cum trebuie să se mântuiască… Nu trebuie inţeles că El invaţă prin mijlocirea altora. Nu: El invaţă nemijlocit să se mântuiască fiecare suflet care se mântuieşte. Este adevărat insă şi că trebuie să invăţăm şi din Dumnezeiasca Scriptură, şi din scrierile Părinţilor, trebuie să primim lecţii şi de la ceilalţi fraţi, de la celelalte surori. Toate acestea sunt insă doar inceputul, pregătirea. Intotdeauna Domnul este Cel ce intipăreşte in suflet adevărurile in forma lor autentică… Aşadar, să ţineţi minte asta şi aşa să cugetaţi in această privinţă.
Despre depărtarea pedepsitoare si învăţătoare a harului. Trebuie să ne altoim pe crucea Domnului
Două scrisori. Intr-una scrieţi că totul s-a intors, iar in cealaltă: „Nu, totul este ca inainte, nimic nu s-a intors.” Asta inseamnă că milostivirea lui Dumnezeu se va intoarce curând de tot şi a dat de ştire despre aceasta; s-a apropiat, după care s-a depărtat iarăşi. Aşadar, imbrăcaţi-vă in seninătate şi in nădejde, şi incredinţaţi-vă in mâinile Domnului. Noi suntem robii Lui, cumpăraţi de El, şi suntem păziţi de El. El ştie, fără indoială, ce şi cum trebuie să facă incât să fie cel mai bine pentru noi. Acum parcurgeţi cel mai insemnat articol din invăţătura Lui. Aşadar, fiţi atentă – iar cât priveşte ceea ce aţi scris: „Pesemne sunt lepădată”, n-aveţi deloc dreptate. Se pare că v-am scris deja – şi vă repet iarăşi – că depărtarea harului, prin care treceţi acum, nu este una pedepsitoare, ci una invăţătoare. In cea pedepsitoare harul se depărtează de tot, pe când in cea invăţătoare doar se ascunde, cu toate că e acolo: nu lipseşte de ajutorul trebuincios, dar ia de la om mângâierile sale sau nu i le dă. Tocmai acesta este cazul dumneavoastră. Pentru dumneavoastră Domnul a socotit de trebuinţă să facă aşa, dar Se va milostivi şi iarăşi va incepe să vă dea mângâieri cu milostivire. Nu este neapărată nevoie de mângâieri. Neapărată nevoie este de ajutor, iar acesta se vede la dumneavoastră. Mai răbdaţi puţin, se va intoarce şi mângâierea.
„Este greu”, spuneţi. Păi cum altfel? Trebuie să ne altoim pe crucea Domnului – iar pe cruce cum se altoieşte omul? Prin cruce – prin necazul greu ca crucea Lui. Şi ostenelile dumneavoastră sunt necazuri – dar intrucât inainte mângâierile harului făceau să nu vă simţiţi apăsată şi strâmtorată de către ele – iar de simţământul apăsării şi strâmtorării aveţi nevoie ca să vă altoiţi pe crucea Domnului acum vi se dă să simţiţi asta in urma depărtării harului.
Crucea era şi inainte asupra dumneavoastră, insă n-o simţeaţi, de parcă o purta pentru dumneavoastră o mână străină. Acum insă a fost lăsată să vă apese cu toată greutatea sa: o purtaţi singură, şi uite că gâfâiţi. De gâfâit gâfâiţi, dar totuşi o purtaţi cu voie bună. Domnul este aproape şi ajută. Incă puţin, şi El va va inapoia şi mângâierea.
Căutaţi să aflaţi de ce refacerea stării dumneavoastră de mai inainte ţine atât de mult. Păi v-am spus: este nevoie de asta pentru educaţia dumneavoastră duhovnicească. Căutaţi insă. Poate că veţi mai găsi ceva care să vă smerească. Nu v-aţi inchipuit cumva vreodată: „Gata, am găsit calea, simt imbrăţişarea Tatălui Ceresc”, punând un mare merit in seama ostenelilor şi lipsurilor pe care le-aţi indurat? Aceasta este o nedreptate, fiindcă mângâierile harului nu ţin de vreun lucru dinafară, ci sunt intotdeauna roada milei şi bunăvoirii dumnezeieşti, şi de aceea vi se dă acum o lecţie: „Poftim, incearcă să iei mângâierile harului prin propriile osteneli”. De aceea vă osteniţi, iar roada nu se vede. Prin asta vi se dă de inţeles că nu in osteneli este cheia — şi ca să invăţaţi cât mai bine această lecţie predarea ei ţine atât de mult. V-am spus deja că poate atunci când vă imprăştiaţi v-aţi gândit: „Lasă că mă mângâi puţin, imi dau puţin frâu liber, iar după aceea mă apuc iar de lucru, că ajunge să mă apuc ca totul să meargă bine, cu toate bucuriile vieţii in Domnul”. Intrucât in felul acesta aţi pus prea mult pe seama propriilor puteri, Domnul, luând de la dumneavoastră mângâierile Sale, vă şi dă acum să vedeţi cum merge când v-aţi apucat de lucru doar cu propriile puteri. Ce vedeţi? V-aţi incordat toate puterile, şi nu vă merge nimic.
Aşadar, invăţaţi această lecţie: fără Domnul nimic nu ne iese, nimic. Dacă vă daţi seama că sunteţi vinovată de vreunul dintre lucrurile acestea, vă pocăiţi şi de acum inainte să nu vă mai ingăduiţi nicidecum să gândiţi aşa. Să vă incredinţaţi pe de-a-ntregul Domnului, arătându-vă gata să primiţi cu voie bună şi bucurie tot ce va plăcea inaintea Lui să vă trimită, atât dinafară, cât şi lăuntric. Unele dintre lucrurile pe care vi le spun vi se par apăsătoare, insa eu n-am avut niciodată intenţia de a vă spori povara. Scriu totul să vă previn, incât să vă cercetaţi cu mai multă luare-aminte ca să vedeţi dacă este in dumneavoastră vreo problemă de acest fel. Nu este, vorbele mele să fie in vânt. Uneori, poate, veţi vedea o problemă. Atunci, bineinţeles, vorbele mele nu vor mai fi in vânt. Aş dori mult ca totul să vă meargă ca pe roate şi — lucrul cel mai insemnat — să vă iasă temeinic: nu pentru o vreme, ci pentru totdeauna. Piedici apar când in inimă se ascunde ceva ce nu e după Dumnezeu. Eu vreau tocmai să vă ajut să descoperiţi lucrurile de acest fel şi să le daţi afară. „Luaţi seama, vă zic, in dumneavoastră trăieşte boieroaica — personalitate care nu se potriveşte deloc cu felul de viaţă pe care vi l-aţi ales!” Dumneavoastră spuneţi: „A plecat deja”. Eu mă indoiesc de asta. Ea este atât de dibace şi se pricepe atât de bine să se ascundă, cum dumneavoastră nici nu vă trece prin cap. Uitaţi-vă bine, puneţi-vă ochelari, folosiţi binoclu…
(din: Sfantul Teofan Zavoratul, Despre felurite probleme de credinta si viata, Editura Sophia, 2012)
Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/2012/07/17/imprastiere-raceala-impietrire-teofan-zavoratul-despre-felurite-probleme-de-credinta-si-viata/
