Sfârşitul drepţilor

Panaghiotis Vasiliadis s‑a născut în Trapezunda în anul 1880. Era neguţător de cupru şi era destul de înstărit. Soţia sa, Despina, se trăgea dintr‑o familie săracă, dar bogată în virtuţi. Au dobândit şapte copii. Cei doi soţi se iubeau între ei şi hotărârile le luau împreună. S‑au înţeles ca să adauge la familia lor, în afară de părinţii lor, şi alte rude apropiate cu proble­me financiare, văduve, orfani şi alţi sărmani. Deoarece aveau o casă mare[1] şi întreţineau legă­turi strânse cu oameni ai Bisericii, găzduiau mitro­poliţi şi preoţi din diferite părţi, care veneau în Trapezunda. Adăposteau şi săraci, oameni fără adă­post şi trecători. Panaghiotis, întocmai ca Patriarhul Avra­am, nu izgonea pe nimeni din casa sa. Pe toţi îi odih­nea, îi găzduia şi îi sătura cu bunătăţi materiale, dar mai ales cu dragostea sa nobilă.

Unul din multele daruri pe care i le aduceau oaspeţii se păstrează până astăzi. Este o carte de rugă­ciuni cu Psalmi tipărită la Veneţia în anul 1780, în limba turcă. Aceasta împreună cu Evanghelia erau cărţile sale iubite, pe care le citea des. În toată viaţa sa, atât în clipele uşoare, cât şi în cele grele, scăpa întotdeauna la Dumnezeu. Credinţa sa în Dumnezeu era puternică şi vie. Se ruga de cinci ori pe zi, spunând întotdeauna la început Psalmul „Miluieşte‑mă, Dumnezeule…”.

Când era singur în casă îi plăcea să cânte. Îi sfă­tuia pe copiii săi să fie smeriţi şi să nu uite că „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”[2].

Era un om liniştit şi paşnic. Îi ajuta pe mulţi care aveau nevoie şi mai ales pe văduvele care aveau copii mici şi orfani. Îi erau foarte dragi copiii mici.

Odată fiica sa cea mică l‑a rugat să‑i cumpere pantofi pentru Paşti. El i‑a cumpărat, dar când a vă­zut o oarecare fetiţă mică şi orfană de aceeaşi vârstă că umbla desculţă, tatăl i‑a dat aceleia. Când fetiţa lui a protestat, el i‑a răspuns fără îndreptăţiri:

 – Tu, copilul meu, ai tată. Aceşti pantofi poţi să‑i ai şi mâine.

Îi ocrotea şi pe funcţionarii săi, îi ajuta să aibă casele lor. Făcea bine chiar şi multor turci care aveau nevoie.

În anul 1920 au venit în Grecia. Erau foarte săraci, fiindcă le lăsaseră în Trapezunda pe toate. Pentru mai multă siguranţă a lăsat la un prieten de‑al său turc o icoană făcătoare de minuni, pe care o avea moştenire de la părinţii săi şi care data din anul 1520. Însă din ziua în care a luat‑o turcul în casa sa icoana a început să scoată în fiecare seară un zgomot care nu‑i lăsa să doarmă. Atunci turcul l‑a înştiinţat pe Panaghiotis, iar el, cu multă evlavie şi emoţie, a luat‑o şi a adus‑o cu el în Grecia. Icoana Îl înfăţişează pe Mântuitorul în mijloc, la dreapta pe Maica Domnului şi la stânga pe Cinstitul Înaintemergător.

Viaţa lor în Grecia a fost foarte grea. Au pierdut totul, dar el spunea:

 – Slăviţi‑L pe Dumnezeu, nu ne va părăsi.

Dar chiar şi în această lipsă milostivul Panaghiotis nu le uita pe rudele sale sărace. Până la bătrâneţile sale a avut buzunarele sale pline de bomboane, bani mărunţi şi alte lucruri pe care le dăruia copiilor mici pe care îi întâlnea jucându‑se pe drum. Aceasta era marea lui bucurie.

Ultimii ani ai vieţii sale i‑a trăit în casa fiicei sale mai mici, Sofia. Suferea mult din pricina astmului bronşic. În anul 1955 Paştele a căzut pe 17 aprilie. Cu câteva zile mai înainte Dumnezeu l‑a înştiinţat să se pregătească pentru cealaltă viaţă.

 – M‑au înştiinţat că plec şi vreau să mă pregătesc, a spus el copiilor săi.

În Duminica Stâlpărilor a mers singur la biserică, care se afla destul de departe, deşi era atât de istovit. S‑a împărtăşit în genunchi. În aceste zile a fost foarte liniştit, dar în Vinerea cea Mare s‑a sculat deodată din pat şi a început să vorbească cu voce tare. Fiica sa l‑a întrebat:

 – Tată, vrei ceva?

 – Nu, copilul meu, i‑a răspuns el. Iată, au venit să mă ia, iar eu m‑am mâhnit şi le-am spus:

 – Nu stricaţi Paştele copiilor mei!

În Lunea cea Luminată sănătatea i s‑a înrăutăţit destul de mult. S‑au adunat în casa sa copiii, nurorile şi ginerii săi.

După‑amiază deja începuse să respire greu. Şi‑a întors capul, i‑a privit pe toţi, iar soţului fiicei sale mai mari, care era mai capricios, i‑a spus clătinând din cap:

 – Sava, Sava… şi din ochii săi curgeau lacrimi.

Apoi şi‑a ridicat ochii şi la ora 7 seara a adormit în pace. A plecat sărac şi modest, avându‑i însă în jurul său pe toţi copiii lui.

La parastasul său de patruzeci de zile au venit turcii din Trapezunda, cărora milostivul Panaghiotis le făcuse bine pe când trăia.

Cu puţin timp înainte de a se împlini şase luni de la moartea sa s‑a arătat soţiei sale în vis. I‑a spus că o va lua cu el şi de aceea să caute să se pregătească. Astfel, soţia sa a mers fără nici o îndoială la biserică şi s‑a împărtăşit cu multă evlavie.

În ajunul parastasului de şase luni, pe la amiază, pe când pregăteau coliva, în timp ce mâncau, soţia lui a adormit şi ea, făcând infarct.

După trei ani, când i‑au făcut mutarea oseminte­lor, acestea erau curate şi galbene ca lămâia.

După mai mulţi ani s‑a arătat în vis fiicei sale Sofia, care l‑a întrebat:

 – Ce faci, tată? Cum petreci?

 – Sunt foarte bine, i‑a răspuns el. Mă aflu împre­ună cu mama ta aici într‑un loc unde este foarte frumos. Aici nu flămânzeşti, nici nu însetezi, nici nu simţi frigul. Nu te îngrijora pentru noi.

Veşnica lui pomenire! Amin.

[1] Până în urmă cu câţiva ani casa lor, ce se păstrează până astăzi, a adăpostit un oarecare serviciu de stat din Trapezunda.

[2] Luca 18, 14.

Total
1
Shares
Previous Post

Ruşinarea celui nespovedit

Next Post

Îndreptarea hulitorului

Related Posts