Fiind adus fericitul Ioan în fața eparhului păgân al Cetăţii Albe, acesta, îndemnat de diavolul şi de slugile lui, i-a zis:
‒ M-am înştiinţat despre tine că eşti om înţelept, că ai iubit credinţa noastră mahomedană şi că voieşti să te apropii de ea. Pentru aceasta, o, prietene, nu mai zăbovi; ci leapădă credinţa creştinească defăimată de toţi, blestemă legea şi biserica voastră în faţa poporului adunat aici şi vino să stai împreună cu noi să preamărim soarele, luna şi stelele.
Iar viteazul ostaş al lui Hristos i-a răspuns:
‒ Eu niciodată nu mă voi lepăda de Adevăratul Dumnezeu, ca să mă închin oamenilor necredincioşi, soarelui şi celor create. Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase, Mântuitorul meu, Care eşti Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt!
Atunci, mâniindu-se, eparhul l-a pedepsit cu bătăi cumplite şi, legându-l de coada unui cal, l-au târât ostaşii pe uliţele pietruite ale Cetăţii Albe, până când i s-a tăiat capul cu sabia de către un evreu.
Auzind negustorul veneţian de mucenicia Sfântului Ioan, a cugetat să-i fure trupul noaptea din mormânt. Dar pe când îi săpa mormântul, Mucenicul lui Hristos s-a arătat în vis preotului ortodox şi i-a zis:
‒ Scoală şi aleargă la Biserică îndată, că vânzătorul meu vrea să-mi fure trupul din mormânt!
Venind, preotul a salvat Sfintele sale Moaşte şi le-a îngropat în Altar, aproape de Sfânta Masă.
Auzind Mitropolitul Moldovei Iosif I Muşat de Moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou din Cetatea Albă şi de minunile ce se făceau aici, a îndemnat pe evlaviosul domn Alexandru cel Bun să aducă acest nepreţuit odor în capitala ţării, ca să fie de călăuză, mângâiere şi ajutor poporului Moldovei, atât de iubitor de Dumnezeu şi de Sfinţi. Astfel, bunul voievod a trimis o solie de dregători, clerici şi ostaşi, cu caretă domnească şi, răscumpărând Sfintele Moaşte, le-a adus la Suceava. Când se apropiau de cetate, au ieşit înainte mitropolitul şi voievodul, cu tot clerul, cu poporul şi boierii săi, având făclii aprinse în mâini.
Deci, căzând în genunchi, s-au închinat şi au sărutat cu lacrimi fierbinţi Moaştele Mucenicului lui Hristos, Ioan cel Nou. Apoi le-au dus cu mare cinste în Biserica Mirăuţilor, în care a fost uns domn Alexandru cel Bun, şi le-a sărutat timp de trei zile tot poporul credincios care venise de prin sate. Încă şi unii bolnavi care erau de faţă, atingându-se cu credinţă de Moaştele Sfântului Ioan cel Nou, s-au vindecat de suferinţele lor. Printre acestea şi Ana, soţia voievodului, fiind de multă vreme suferindă de o boală grea, s-a vindecat în chip minunat şi a mai trăit încă 17 ani. Şi au fost depuse Sfintele Moaşte în cetatea Sucevei la 2 iunie, în anul mântuirii 1402.
Extras din Patericul românesc – arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria via http://doxologia.ro
