Pe 11 iulie, pomenirea Sfintei Eufimia, Cuviosul s-a împărtășit pentru ultima dată. Cu multă osteneală, a îngenuncheat pe pat, și-a făcut semnul Crucii și, cu buze tremurătoare, a spus: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!”. Apoi surorile i-au adus Icoana Sfintei Eufimia și tava cu coliva ei. A luat cu două degete câteva boabe de binecuvântare și a sărutat Icoana Sfintei. Văzând că nu este împodobită, a spus: „Nu i-ați pus și voi nici măcar o floare?”.
La amiază, a venit la Sihăstrie arhiepiscopul Damian al Sinaiului și Starețul i-a cerut să-i citească rugăciunea pentru ieșirea sufletului. L-a rugat să-l pomenească. „Să mă pomenești”, i-a spus, „pentru că mulți mă vor părăsi, considerând că, chipurile, nu am nevoie de rugăciune”.
Ultima noapte a fost mucenicească. Chiar și cele mai puternice calmante nu aveau efect. „Mă doare, mă doare rău”, spunea încet și privea mereu spre Icoana Maicii Domnului. Mâna sa dreaptă făcea din când în când semnul Crucii, în vreme ce stânga se mișca de parcă ar fi avut un metanier. Uneori își deschidea brațele ca pentru rugăciune. La un moment dat, a spus: „Mucenicie”. Stareța, care se afla lângă el, nu a auzit și l-a întrebat ce a spus. Atunci el a repetat de trei ori: „Mucenicie, mucenicie, mucenicie”. Asudat, respirând greu și înlăcrimat, alerga ultimul stadiu, ca să ajungă la capăt și să primească cununa biruinței. Cel ce trăise îngerește pe pământ se grăbea, prin mucenicie, să zboare către lăcașurile cerești.
La ora nouă și jumătate dimineața, toate surorile au trecut să ia pentru ultima dată binecuvântarea sa. Avea privirea ațintită spre Icoana Maicii Domnului și era tăcut. Durerea era zugrăvită pe chipul său, respira cu multă greutate, iar presiunea sângelui scădea încet-încet. Toate arătau că a ajuns la sfârșit. Sufletul cel înviat duhovnicește al Părintelui Paisie se afla pe pragul către veșnica fericire. La un moment dat, Cuviosul a răsuflat scurt de trei ori și s-a stins precum se stinge candela căreia i se termină untdelemnul.
Și-a plecat ușor capul într-o parte, în vreme ce sufletul său sfințit zburase în patria cea adevărată, în Cer. Era ziua de 12 iulie 1994, ora unsprezece dimineața.
Surorile i-au pus schima, rasa și camilafca. Celelalte pregătiri și le făcuse el însuși. L-au pus pe un catafalc simplu și l-au dus la Paraclisul Sfinților Arhangheli. Împrejurul său au pus câteva flori: busuioc și trandafiri. Mâinile sale, care parcă erau vii, țineau cu evlavie Crucea. Chipul său era liniștit, luminos, cuvios. Răspândea bucurie și Har.
După-amiază, Sihăstria a fost deschisă pentru închinători, însă surorile nu au spus nimănui despre adormirea Starețului. Dăduse el însuși această poruncă. Stareța l-a chemat pe preotul Sihăstriei, pe părintele Nicolae, și i-a spus că dorința Părintelui Paisie era să săvârșească numai el Slujba Înmormântării. Părintele Nicolae a primit cu frică și cu bucurie: frică, pentru că se simțea nevrednic să înmormânteze un Sfânt, iar bucurie pentru marea binecuvântare pe care i-o dăruia Dumnezeu.
La ora unsprezece seara, a început privegherea la Paraclisul Sfinților Arhangheli. Surorile, în timp ce cântau troparele pentru cei adormiți, simțeau că Starețul este încă viu lângă ele. Cu o lună înainte, chiar spusese în glumă: „Eu am să-mi cânt Slujba Înmormântării!”. Cu adevărat, acum cânta „în Biserica celor cuvioși”[1]. Era ca și cum ar fi spus: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuți împreună mă preaslăvește, Mântuitorule, întru Împărăția Ta”[2]. Durerii din noaptea trecută îi luase locul bucuria Învierii. În micul paraclis, slab luminat, atmosfera era plină de întristare și de bucurie în același timp. Erau clipe de despărțire, însă întristarea se preschimba în bucurie datorită încredințării că de acum Cuviosul se va afla alături de cei ce vor cere mijlocirile sale.
Slujba înmormântării s-a făcut pe întuneric. Singura lumină venea de la un felinar care mergea înaintea procesiunii și de la două mici felinare care însoțeau trupul Starețului. Așa a vrut să fie înmormântat. Toată viața sa a vrut să trăiască ascuns. Bogăția sa era lucrarea în ascuns a virtuții. Tot astfel se îngrijise ca și adormirea sa să nu se facă cunoscută înainte de trecerea a trei zile.
Sfânta simplitate a înmormântării, ascunsă de ochii lumii, a făcut într-o mai mare măsură simțită prezența strălucită și slăvită a Bisericii biruitoare. Starețul înainta, prin întuneric, nemișcat și în același timp mergea pe fericita cale și era întâmpinat cu strălucire de cetele Drepților…
Procesiunea s-a îndreptat spre locul unde fusese pregătit mormântul, în spatele Bisericii Sfântului Arsenie, care, după douăzeci de ani, urma să devină și Biserica sa. La lumina unei lumânări, s-au citit cele ale înmormântării, s-a făcut obișnuitul șirag de rugăciuni[3] și preotul a spus: „Hristos a înviat!”.
Acum Cuviosul Paisie nu mai are dureri și nu mai suferă. Nu se mai istovește ca să-i ajute și să-i odihnească pe cei care au nevoie. Inima sa plină de mărinimie și noblețe nu se mai împarte în două, între dorul după pustie și nevoia de a rămâne aproape de oamenii îndurerați. De acum „zboară ușor ca un Înger de la un capăt la altul al lumii”, așa cum a scris el însuși despre Sfântul Arsenie și cu ușurință ajunge pretutindeni, alături de orice om care îl cheamă cu credință și cu evlavie.
Câtă vreme a trăit pe pământ, Sfântul a fost smerit și, în același timp, mare, foarte sărac și totuși preabogat, simplu și cu puțină știință de carte, însă înțelept și plin de Duhul Sfânt. În fiecare clipă a vieții sale, fie ca mic copil „călugăr în lume” la Konița, fie apoi ca soldat în vremea grea a războiului, ori ca tânăr monah nevoitor în Sfânta Mănăstire Esfigmenu și în Mănăstirea Filotheu, sau ca neobosit „Călugăr” în Sfânta Mănăstire Stomiu, fie ca ascet înstrăinat de lume în pustia Sinaiului, sau ca Stareț luminat de Dumnezeu, care a primit mii de oameni la Chilia Cinstitei Cruci și la Panaguda,
Cuviosul Paisie era cuprins totdeauna de aceeași flacără: dorința de a se dărui cu totul lui Dumnezeu prin nevoința făcută cu mărime de suflet și de a se jertfi pentru semenii săi cu dragoste plină de noblețe.
Cu adevărat, a trăit potrivit Evangheliei, care spune: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți”[4]. A strălucit în lume prin faptele sale cele bune[5], L-a slăvit pe Dumnezeu prin viața sa cea sfântă, iar Dumnezeu l-a slăvit[6] săvârșind prin el mari minuni.
„Cei ce au scris viețile Sfinților au arătat faptele lor trupești, neagoniseala, postul, privegherea, înfrânarea, răbdarea, însă lucrarea lor duhovnicească în mică măsură și ca în oglindă au arătat-o”[7]. Același lucru se poate spune și despre Cuviosul Paisie: lucrarea sa duhovnicească ne rămâne, în mare parte, necunoscută. Nimeni nu poate să spună cât de adânc a săpat Cuviosul în mina duhovnicească și la ce înălțimi duhovnicești a ajuns. Dacă însă ar trebui ca cineva să spună, într-un cuvânt, ce l-a făcut pe Cuviosul Paisie să ajungă la starea la care a ajuns, ar repeta cuvintele sale: „Dragoste, dragoste, dragoste…”.
„Iubirea este dăruitoarea proorociei. Iubirea pricinuiește minunile. Iubirea este adâncul luminării. Iubirea este ultima treaptă a urcușului dumnezeiesc al virtuților. Căci Dragoste este Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava, cântarea, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor. Amin”[8].
[1] Psalm 149, 1.
[2] Al doilea tropar de la Cântarea a treia a Canonului Sfintei și Marii Duminici a Paștilor.
[3] După înmormântarea monahilor se face un șirag de o sută de rugăciuni: „Doamne Iisuse Hristoase, odihnește sufletul robului tău”.
[4] Vezi Matei 22, 37 și 22, 39; Marcu 12, 30-33; Luca 10, 27.
[5] Vezi Matei 5, 16.
[6] Vezi 1 Împărați 2, 30.
[7] Vezi Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântul catehetic despre lucrarea duhovnicească.
[8] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 30, Despre dragoste, par. 18
Extras din Sfântul Paisie Aghioritul– Editura Evanghelismos.
