Când s-a născut copilul meu, auzeam de la medici, prieteni, rude, diferite păreri despre alăptare. Cei mai mulți aveau părerea, și chiar ne constrângeau să o facem, că este bine să oprească alăptatul după câteva luni. Starețul avea o părere diferită și deja o exprimase cu tărie. Când l-am întrebat referitor la aceasta, mi-a spus: „Nu, binecuvântatule, să alăpteze în continuare copilul, căci laptele mamei este cel mai bun. Este și medicament și astfel nu se îmbolnăvește copilul. În satul meu femeile alăptau copiii până la cinci-șase ani. Astfel copiii nu sug numai lapte, ci sug și dragoste și afecțiune și gingășie și siguranță, devenind puternici în felul acesta și sufletește. Astfel, când se măreau copiii, deveneau puternici și îi prindeau pe țeți[1] cu o mână. Alăptarea înseamnă multe lucruri, nu este numai laptele. Atât timp cât femeia alăptează, cu greu rămâne însărcinată. Este o protecție firească și pentru mamă de a nu rămâne îndată iarăși însărcinată. Alăptarea este cea mai bună.”
– Cât timp să alăpteze, Părinte?
– Cât poate de mult. Trei-patru ani.
Femeia mea lucra și de aceea obosea repede. Se îmbolnăvise și slăbise mult. Cu toții, doctorul, mama, soacra, prietenii o constrângeau să înceteze alăptarea. Am mers din nou la Stareț și l-am întrebat iarăși despre acest subiect.
Starețul s-a oprit puțin, a cântărit situația și a spus:
– Să alăpteze cel puțin până ce copilul va împlini doi ani.
Cei doi ani erau limita cea mai de jos, dar absolut necesară recomandată de Stareț!
[1] Soldați dezertori din armata turcă, care atacau comunitățile grecești din Asia Mică.
Extras din Părintele Paisie mi-a spus…– Atanasie Rakovalis, Editura Evanghelismos.
