– Părinte, când un suflet vine în mănăstire şi încă are cugetarea lumească, un aer lumesc, cum se va lepăda de ea?
– Atunci când intră în mănăstire trebuie să uite lumea, dar să nu uite că se află în mănăstire. Ei bine, acasă se poate să nu fi fost ajutată, să nu fi primit o educaţie corectă. Acum însă trebuie atenţie la educaţia pe care o va primi aici. Educaţie monahală. Mănăstirea este un loc sfinţit. Lumea este altceva. Când cineva se gândeşte că se mişcă într-un loc sfinţit, zdrobirea inimii va veni de la sine. Dar când uită de sine şi crede că este încă în lume, cum să vină zdrobirea? Monahia să se mişte în mod firesc, cu simplitate, cu smerenie, nicidecum să vrea să facă pe nefericita. Acesta este un lucru greţos, respingător.
Văd pe unele surori începătoare că merg cu un mers arcuit. Merg ca miresele lumeşti, nu ca miresele lui Hristos. În timp ce la altele, care merg cu sfială, văd ceva sfinţit. Cât diferă un mers de altul! Şi din aceasta poate înţelege cineva ce este monahismul. Dacă luaţi aminte la spice, veţi vedea că cel care stă în sus, drept, nu are nimic în el. În timp ce spicul încărcat se încovoaie spre pământ.
Un monah evlavios îi schimbă lăuntric pe cei care îl văd. Iată, astăzi a venit un ieromonah pe care îl ştiu de multă vreme. Cu toate că este urât, adică nu are frumuseţe exterioară, întotdeauna când se împărtăşea, îl vedeam că strălucea. Dar şi atunci când nu se împărtăşea, vedeam o strălucire duhovniceasă pe faţa lui. Precum asfaltul, deşi este smoală, dar când îl priveşte cineva vara de departe, de multe ori are o strălucire, aşa şi aici vezi o strălucire la unul care este urât. (Fireşte, exemplul nu este atât de potrivit, dar ce altă pildă poate aduce cineva în acest sens?). Adică acea stare duhovnicească ce-o are, îi dă şi la exterior o strălucire. Aceasta este frumuseţea cea duhovnicească, harul dumnezeiesc. Dar cât de respingători sunt unii clerici care au frumuseţe exterioară, însă au cugetare lumească şi se mişcă plini de un aer lumesc. Vezi un om cu desăvârşire lumesc. Adică, în afară de preoţie, nu vezi nimic altceva duhovnicesc. Omul se oglindeşte pe chip. Este ceea ce a spus Hristos: Luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat[1]. Dacă cineva are simplitate, smerenie, acolo există o luminare dumnezeiască şi străluceşte. Iată, aceasta trebuie să înfăptuiască monahul.
– Părinte, Sfântul Nil Calabrinul spune că din clipa când cineva se face monah, va deveni sau înger sau diavol[2]. Adică nu există ceva intermediar?
– Vrea să spună că monahul trebuie să facă lucrare corectă. De aceea atunci când un schimonah cade într-un păcat de moarte, Dumnezeu îngăduie să cadă toiag peste el, ca să şi-l ispăşească. Uneori credem că vom câştiga harul cu lucruri exterioare, cu meşteşug, într-un mod magic. Dar în felul acesta nu se odihneşte nici Dumnezeu, nici omul însuşi nu se odihneşte lăuntric şi nici pe alţii nu-i odihneşte. Unii monahi îşi fac schime largi şi lungi până jos, cu cruci roşii, cu trandafiri, cu ramuri roşii, cu o grămadă de litere… Îşi desfac şi rasele, ca să fie văzute, ca fariseii care îşi lărgeau filacteriile[3], pentru a arăta că se roagă mult. Iată mai demult, numai atunci când mergea, i se vedea monahului puţin schima de sub rasă. Mulţi îşi puneau o schimă mică pe dinăuntru, ca să nu se vadă deloc. Astăzi însă vezi nişte lucruri găunoase! Oare în felul acesta vor primi har de la schimă? Procedând astfel, dispreţuiesc schima, iar harul se depărtează de la ei. Scopul este ca monahul să devină schimonah pe dinlăuntru. Iar unul ca acesta îşi ascunde schima. Un lucru exterior nu aduce schimbarea lăuntrică. De aceea unul ca acesta va rămâne om exterior şi în cele din urmă, Hristos îi va spune: Nu vă ştiu pe voi[4].
[1] Mt. 6, 22.
[2] Cuviosul Nil Calabrinul, ed. Mănăstirii Ormilia, 1991, p. 252.
[3] Mt. 23, 5.
[4] Mt. 25, 12.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.
