Lunile iunie și iulie s-au scurs cu obișnuitele suferințe. Monahii S. și I. au devenit păzitori mai aspri ai Starețului, căci nu-l lăsau în mijlocul lumii, care îl înconjura de îndată ce îl vedea. Luna august a venit cu bucuria marii sărbători a Schimbării la Față. În Mănăstirea Cuviosului David se face hram mare la această dată. Atunci vine lume multă, mai multă decât la 1 noiembrie, la pomenirea Cuviosului David. Când Starețul vedea multă lume în mănăstire se bucura nespus de mult. Se bucura când vedea lumea închinându-se Domnului și cinstind pe Sfântul David.
De la amiaza zilei de 5 august a început să vină multă lume, care se înmulțea din ce în ce mai mult. Starețul a ieșit din chilie și a stat o clipă la ușă privind lumea. S-a umplut curtea, s-au umplut și balcoanele, s-a umplut și Părintele Iacov de bucurie. Și deodată a început să se roage:
– Sfinte al meu David, vino ca să binecuvintezi!
Peste puțin a coborât încet-încet la Biserică, unde s-a săvârșit Vecernia în chip sărbătoresc. Au făcut litanie, apoi s-au întors și s-au oprit înaintea Bisericii pentru rugăciune și litie. Acolo însă, în timp ce se săvârșea rugăciunea și litia, Starețul își avea ochii ațintiți în partea cealaltă, spre gard. Parcă era atras de ceva și fața lui avea o luminozitate neobișnuită.
După ce s-a terminat litia preoții au intrat din nou în Altar. Starețul era atât de inundat de bucurie încât nu s-a putut abține să nu spună unui cleric:
– Părinte, Cuviosul David este viu și este prezent binecuvântând mulțimile. Îmi vine să iau microfonul și să strig, ca să audă lumea. Dar… smerenia… Mai bine să nu vorbesc.
Dar a simțit îndată înlăuntrul lui un val mai mare de bucurie sfântă, care îl îndemna să vorbească, dar s-a stăpânit, spunând diaconului numai atât:
– Dacă voi vorbi eu, Iacov cel analfabet, îi voi lăsa fără glas pe predicatorii și teologii ce sunt afară.
S-a grăbit însă să preîntâmpine primejdia smintelii ce îl păștea pe tânărul diacon adăugând:
– Acestea nu le spun din egoism și din aroganță, ci le spun din râvnă, pentru că simt mereu prezența Cuviosului David. Iar atunci când îl chem, vine. Căci, văzând după-amiază mulțimile îndreptându-se spre mănăstire, am spus: “Vino, sfinte al meu David, ca să binecuvântezi!”.
Starețul a spus “vino” și Sfântul s-a grăbit să vină. Ce lucru mai mare putea cere nevoitorul nostru? Și ce alt lucru mai important să mai aștepte ca să se bucure în viața aceasta trecătoare? Și ca să nu ne împuținăm cu sufletul din pricina suferințelor, acela ne spunea întotdeauna:
– Ne aflăm aici pe pământ ca să ne petrecem zilele noastre în pocăință.
Extras din cartea Fericitul Iacov Tsalikis – Editura Evanghelismos.
