Începutul adevăratei vieţi a credinciosului are loc odată cu primirea Botezului în numele Preasfintei Treimi. Prin Botez omul se îmbracă în Hristos şi participă în mod anticipat la viaţa Lui, pentru a trăi deplina participare la ea în veacul viitor. Viaţa creştinului se clădeşte prin Harul Duhului Sfânt, care nu este o oarecare energie divină, ci a treia Persoană a Preasfintei Treimi. Duhul Sfânt întregeşte lucrarea Tatălui şi a Fiului de înnoire a omului şi de îndumnezeire a sa. În omul înstrăinat de Dumnezeu stăpâneşte viaţa lumii, a cărnii însă, omului credincios, prin Harul Duhului Sfânt, i se oferă libertatea cea adevărată, el având putinţa de a păzi poruncile dumnezeieşti şi de a ajunge „de un obicei” cu Dumnezeu. Mărturie în acest sens ne aduc Sfinţii, care prin viaţa lor curată şi jertfelnică s-au învrednicit de mari daruri de la Dumnezeu, de la mulţi Sfinţi Biserica având ca dar chiar trupurile lor, prin care se lucrează în lume multe şi mari minuni.
Moaştele, adică trupurile întregi sau fragmente din trupurile nestricăcioase ale Sfinţilor, sunt venerate de creştini ca semne ale prezenţei lor continue în lume, dar şi ca prezenţă a Harului Duhului Sfânt în ele. Noi le cinstim pentru că prin Sfintele Moaşte lucrează Harul dumnezeiesc, prin atingerea de ele şi prin rugăciunile stăruitoare adresate Sfinţilor lângă Moaştele lor înfăptuindu-se vindecări şi multe alte fapte minunate. Aşadar, cele mai de preţ odoare ale creştinilor din toate timpurile au rămas Sfintele Moaşte. Le găsim în aşezăminte monahale, în catedrale şi Biserici, care le păstrează cu cinste pentru că aduc binecuvântarea lui Dumnezeu.
Cinstirea trupurilor Sfinţilor de către creştini în vremea persecuţiilor primelor veacuri, în special după trecerea la cele veşnice a Sfântului Policarp al Smirnei (a doua jumătate a secolului al 2-lea), a devenit element constitutiv al cultului unui Sfânt, răspândindu-se în toată lumea creştină. În jurul anului 200 d.Hr., la Roma s-a dezvoltat un cult special al Sfinţilor în legătură cu „trofeele” (trupurile) Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Totodată, un cult asemănător s-a dezvoltat în secolul al 4-lea şi la Ierusalim, în legătură cu lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos.
De aceea, a fost necesară o precizare clară a cultului Sfinţilor în Biserică. Fericitul Augustin arăta în „Cetatea lui Dumnezeu” că lui Dumnezeu I se cuvine adoraţia, iar Sfinţilor, cinstire sau venerare. De asemenea, Biserica de la început a făcut deosebirea între relicvele primare, fragmente sau părţi ale trupului, care suferiseră martiriul pentru Hristos şi relicvele secundare, acele obiecte cinstite pentru faptul că au intrat în contact cu trupul Sfântului.
Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, are vocaţia sfinţeniei, este chemat să fie sfânt şi desăvârşit. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Sfinţenia însă nu priveşte doar sufletul omului, ci şi trupul acestuia, pentru că nu se poate concepe un om care să aibă suflet sfânt şi trup păcătos, sau invers. Şi pentru a conştientiza valoarea trupului, Sfântul Apostol Pavel le spunea corintenilor: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templu al Duhului Sfânt care este în voi?” (I Corinteni 6, 19). După Pogorârea Duhului Sfânt, Sfinţii Apostoli au primit puterea de a face minuni prin trupurile lor. Mulţi bolnavi ieşeau înaintea Sfântului Petru ca măcar umbra acestuia să umbrească pe vreunul dintre ei şi astfel se vindecau. Dumnezeu făcea minuni prin mâinile Sfântului Pavel, care primise darul vindecărilor. „Şi Dumnezeu, făcea prin mâinile lui Pavel minuni nemaiîntâlnite. Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei” (Faptele Apostolilor 19, 11-12).
Cultul Sfinţilor şi al Sfintelor Noaşte a căpătat o aşa de mare importanţă în Biserică încât Canonul 7 al Sinodului al 7-lea Ecumenic interzice sfinţirea Bisericilor fără Sfinte Moaşte puse în piciorul Sfintei Mese a Sfântului Altar şi în Sfântul Antimis. Creştinii au preţuit încă dintru început Moaştele Sfinţilor. În martiriul Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei, se spune că am dobândit osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc cuviincios (Actele martirice XVII, 2). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omiliile la Mucenici, concluzionează că: cele mai de preţ odoare ale creştinilor din toate timpurile au rămas Sfintele Moaşte.
Capitala României a fost binecuvântată în anul 1774, pe timpul Mitropolitului Grigorie al II-lea al Ţării Româneşti (1760-1787), cu Moaştele Cuviosului Dimitrie cel Nou, care au fost primite cu multă bucurie şi evlavie de poporul cel dreptcredincios. Acestea au fost aşezate cu cinste în Biserica cea mare a Sfintei Mitropolii a Munteniei, astăzi Catedrala Patriarhală din Bucureşti.
În fiecare an, de Cuviosul Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, credincioşi din întreaga lume vin în număr mare pe Colina Bucuriei, pentru a-i mulţumi Sfântului pentru toate binefacerile, ştiute şi neştiute primite de la Dumnezeu prin mijlocirea sa. Mărturiile credincioşilor despre minunile Cuviosului Dimitrie şi despre ajutorul primit de la el sunt nenumărate, aici văzându-se, de fapt, frumuseţea Ortodoxiei, care îi adună pe toţi creştinii în comuniunea Sfinţilor.
Pr. Ştefan Sfarghie
Sursa: http://ziarullumina.ro
