Sfinții Apostoli Petru și Pavel, stâlpii Bisericii

La 29 iunie, Biserica prăznuiește „pe mai-marii Apostolilor, pe dumnezeiescul Petru și pe Pavel, pe luminătorii lumii și propovăduitorii credinței, trâmbițele Ortodoxiei, pe tâlcuitorii învățăturilor, stâlpii Bisericii și stricătorii înșelăciunii” (Luminânda sărbătorii). Viața acestor corifei ai Apostolilor, personalități covârșitoare ale istoriei Bisericii, este mai bine cunoscută decât a celorlalți ucenici ai Domnului, deși multe aspecte ale biografiei lor sunt neclare, iar cronologia este uneori ipotetică.

Simon sau Simeon, fiul lui Iona, era originar din Betsaida, un sătuc aflat pe malurile Mării Galileei, la răsărit de Iordan. Pescar, asemenea fratelui său, Andrei, cel întâi chemat la apostolat, locuia în Capernaum, alături de alți membri ai familiei sale. Ucenic al Botezătorului Ioan, Simon a fost chemat de Mântuitorul să devină „pescar de oameni” (Marcu 1, 16-20; Matei 4, 18-20). Semn al afecțiunii Învă­țătorului, Simon a primit numele Petru (gr. Pétros, corespondentul aramaicului kēpā’, „stâncă”, Ioan 1, 42), un cognomen care surprinde, desigur, trăsături morale precum statornicia, dârzenia, curajul și zelul apostolului; sub acest nume este cel mai adesea întâlnit apostolul în cărțile nou-testamentare.

Evangheliile ni-l înfățișează pe Sfântul Petru drept căpetenie a celor 12 Apostoli și purtătorul de cuvânt al acestora; în numele celor Doisprezece, Petru a mărturisit că Învățătorul este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” (Matei 16, 13-16), pe „piatra” acestei mărturisiri Învățătorul a zidit Biserica, „pe care porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 17-18). Numele lui este primul amintit în listele Apostolilor, făcea parte din cercul ucenicilor cei mai apropiați Domnului; a fost martor privilegiat al unor momente precum învierea fiicei lui Iair, Schimbarea la Față, agonia din grădina Ghetsimani. De altfel, numele Sfântului Petru este pomenit adeseori în contextul Sfintelor Patimi ale Domnului. După arestarea Acestuia în Ghetsimani, L-a însoțit pe Învățător la palatul marelui arhiereu Ana, unde, așa cum Domnul profețise, s-a lepădat de trei ori. La cântatul cocoșului, „a plâns cu amar” (Matei 26, 69-75; Marcu 14, 72).

După Înviere, Sfântul Petru a fost primul Apostol care a intrat în mormântul gol și a fost primul martor al arătărilor Domnului înviat. Într-o arătare menționată numai de Evanghelistul Ioan, pe malul lacului Tiberiada, a mărturisit întreit iubirea Sa față de Domnul și a fost restabilit în slujirea de apostol.

De asemenea, Apostolul Petru este protagonistul primelor 13 capitole ale cărții Faptele Apostolilor („Faptele lui Petru”), care ni-l înfățișează drept conducătorul proto-Bisericii din Ierusalim și un energic misionar. Este primul menționat între Apostolii care așteptau în „încăperea cea de sus” Pogorârea Duhului Sfânt. A avut inițiativa alegerii lui Matias între cei Doisprezece, în locul lui Iuda Iscarioteanul și a rostit, în mai multe rânduri, cuvântări zguduitoare, în ziua Cincizecimii, după vindecarea infirmului de la Poarta Frumoasă a Templului și chiar în fața Sinedriului (Fapte 4, 8-12). Alături de ceilalți Apostoli, Sfântul Petru a săvârșit „semne și minuni multe în popor”, în special vindecări și exorcizări (Fapte 5, 12; 3, 1-10; 5, 15). Îngrijorate de activitatea apostolului, auto­ritățile evreiești au poruncit arestarea lui în mai multe rânduri. După martiriul Sfântului Arhidiacon Ștefan, Apostolul Petru, alături de Ioan, a binevestit Evanghelia în Samaria, continuând misiunea arhidiaconului Filip, și în orașele din câmpia de coastă a Iudeii (Lida, Saron, Iope, Cezareea), săvârșind multe minuni și convertiri. Botezul unui centurion roman din cohorta Italica, ne­condiționat de circumcizie, este o piatră de hotar în istoria Bisericii: prin Apostolul Petru, căruia i s-a descoperit că niciun om nu trebuie numit „spurcat sau ­necurat” (Fapte 10, 28), Biserica se deschide „neamurilor”, ne-evre­ilor, iar convertirea lor nu mai este con­di­ționată de împlinirea prescripțiilor legii mozaice.

Revenit la Ierusalim, în anii 43-44, Apostolul a fost din nou întemnițat alături de Apostolul Iacob, care a fost decapitat din porunca regelui Irod Agripa I (41-44). Sfântul Petru a fost eliberat prin intervenția minunată a Îngerului și a părăsit orașul, încredințând conducerea comuni­tății lui Iacob cel Mic. Din acest moment, rolul său în istoria Bisericii trece în plan secund. La sfârșitul anilor ’40, Petru a participat la Sinodul Apostolic, în cadrul căruia a insistat să nu se impună ne-evreilor ­con­ver­tiți obligația respectării prescrip­țiilor Legii. Așa cum rezultă din Galateni 2, 8-9, Apostolul și-a continuat misiunea, vestind Evanghelia evreilor din diaspora.

Apostolatul său în Antiohia este confirmat de Sfântul Pavel (Galateni 2, 11-14), iar o tradiție timpurie îl consideră primul episcop al metropolei de pe Orontes. A întreprins o misiune de evanghelizare în Asia Mică, așa cum deducem din I Petru 1, 1 și a fost unul dintre întemeietorii comunității din Corint, în Ahaia (Grecia), așa cum reiese din I Corinteni 1, 12; 3, 22. A ajuns în Roma în ultimii ani ai vieții, foarte probabil după anii 55-58, numele său nefiind amintit în epistola paulină adresată Romanilor, redactată în această perioadă. Mărturii timpurii (Clement Romanul, Epistola către Corinteni, 5 ș.u.; Sf. Ignatie Teoforul, Către Romani 4, 2; Irineu de Lugdunum, Împotriva ereziilor, 3, 1, 2; 3, 3, 3; Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 2, 25, 5-8; 3, 39, 15) confirmă apostolatul său în Roma și moartea sa mucenicească spre sfârșitul domniei lui Nero (oct. 64 sau în anul 67). Așa cum profețise Mântuitorul (Ioan 21, 18-19), Sfântul Petru a fost răstignit (Tertulian, De praescriptione haereticorum, 36, 3; Scorpiace 15). Tradiția privind un episcopat în Roma al Apostolului care ar fi durat nu mai puțin de 25 de ani este o legendă care datează din secolul al III-lea. Cât privește locul înmormântării sale, acesta pare să fi fost colina Vaticanului, în apropierea Circului lui Nero; la sfârșitul secolului al II-lea, mormântul său era marcat de un altar (tropaion), potrivit mărturiei presbiterului roman Gaius, reprodusă de Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească 2, 25, 7).

Nu lipsit de defecte, nechibzuit și pripit uneori, impulsiv și prea sigur pe sine, avea mari calități, între care trebuie amintite: dragostea fierbinte față de Mântuitorul, zelul, tenacitatea, îndrăzneala și umilința. Desigur, el a deschis ușile mântuirii evreilor, prin predica sa din ziua Cincizecimii și Botezul care a pecetluit revărsarea harului peste cei convertiți (Fapte 2, 38), dar și ne-evreilor, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra păgânilor din Cezareea, mijlocită de predica Apostolului (o „nouă Cincizecime”) și Botezul sutaşului Corneliu. Nu a fost capul Bisericii, nici vicarul lui Hristos, nici „piatra din capul unghiului”, ci unul dintre „stâlpii” Bisericii (Galateni 2, 9) zidite pe „temelia apostolilor și a prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos” (Efeseni 2, 20).

Apostolul neamurilor

Dacă Sfântul Petru a fost, în principal, apostol al evreilor din diaspora, Sfântul Pavel a fost „apostol al neamurilor” (Romani 11, 13) prin excelență.

S-a născut în ultimii ani ai erei creștine, la o dată apropiată de Nașterea Domnului sau, potrivit altor cercetări, între 5 și 10 d.Hr., în Tarsul Ciliciei. Descindea dintr-o familie influentă care aparținea aristocrației laice, din seminția lui Veniamin (Filipeni 3, 5), probabil originară din Galileea, dar stabilită de puțină vreme în Cilicia. Se născuse, așadar, în diaspora elenizată din Asia Mică și dobândise cetă­țenia romană, adoptând, pe lângă numele semitic de Saul (grecizat Saulos), pe acela latin Paulus („mic”, „neînsemnat”, elenizat Paulos). Era un poliglot în adevăratul sens al cuvântului, scria în aramaică și greacă, vorbea latina și citea texte sacre în ebraică. Avea privilegiul de a fi cetățean roman, însă aparținea „poporului ales” prin naștere, era „fariseu, fiu de farisei” (Fapte 23, 6), dar și civi­lizației elenistice, era familiarizat cu marile curente filosofice ale epocii, cu dreptul roman și retorica antică.

La o vârstă fragedă, Saul a venit în Ierusalim, „învăţând în chip amănunţit legea părintească la picioarele lui Gamaliel (cel Bătrân)” (Fapte 22, 3), unul dintre rabinii bine-cunoscuți ai epocii, nepotul vestitului Hilel. Fariseu zelos, crescut într-o atmosferă de pioșenie tradițională și orbit de fanatism, Saul „prigonea Biserica lui Dumnezeu”, care, din punctul său de vedere, reprezenta o amenințare pentru credința iudaică. Victimele prigoanei au fost, în primul rând, creștinii din Ierusalim; în mod cert, tânărul fariseu Saul „s-a făcut părtaș la uciderea” Sfântului Arhidiacon Ștefan, protomartirul (Fapte 7, 58; 8, 1) și a avut un rol în prigoana dezlănțuită împotriva iudeilor elenofoni care a urmat martiriului Sfântului Ștefan (Fapte 8, 3). În al doilea rând, autoritățile religioase ierusalimitene l-au împuternicit să-i denunțe pe creștinii din Damasc, pe care era însărcinat să-i aducă în fața tribunalelor rabinice. Aruncați în închisoare și biciuiți, autoritățile evreiești încercau să-i determine pe aceştia să se lepede de credința lor.

Împrejurările convertirii sale minunate sunt bine cunoscute; după o orbire pasageră, a fost botezat de Anania și, spre surprinderea tuturor, fostul persecutor s-a alăturat comunității creștine din Damasc. „Cereasca arătare” de pe drumul Damascului a însemnat o răscruce în viața sa: fariseul zelos și prigonitorul fanatic s-a convertit subit într-un apostol și un martor al Domnului Înviat (de altfel, după propria mărturie, Saul L-a văzut pe Hristos Înviat pe drumul Damascului și această viziune este înscrisă în șirul arătărilor Domnului după Înviere 1 Corinteni 9, 1; 15, 8).

Din acest moment, prigonitorul de altădată a devenit „slujitor și martor” al Domnului și a predicat cu sfântă îndrăzneală Evanghelia îndeosebi iudeilor elenofoni și ne-evreilor, păgânilor. I s-a încre­dințat misiunea de „apostol al neamurilor” chiar de către Domnul, Care i s-a arătat încă o dată în Ierusalim, pe când Pavel se ruga în Templu, fiind în extaz (Fapte 22, 17-21).

După o ședere „în Arabia”, în deșertul de la răsărit de Iordan, Sfântul Pavel a revenit în Damasc. Înainte de anul 39 d.Hr., a fost constrâns să părăsească Damascul, unde risca să fie arestat. După trei ani a făcut o călătorie la Ierusalim, unde s-a întâlnit cu Sfântul Petru și cu Iacob cel Mic. A părăsit Ierusalimul din pricina disputelor cu iudeii eleniști care „căutau să-l ucidă”, mergând „în ținuturile Siriei și Ciliciei” (Galateni 1, 21), binevestind Evanghelia în Tars și mai ales Antiohia, metropola Siriei. Această comunitate înfloritoare, constituită în majoritate din neevrei care și-au luat numele de creștini (Fapte 11, 26), i-a încre­dințat o misiune evanghelizatoare de mare anvergură, la capătul căreia a străbătut 7.000-8.000 km pe uscat și 9.000 km pe mare. În următorii ani, acest misionar exemplar este uneori privit cu suspiciune de fostele sale victime și pretutindeni întâmpină ostilitatea conaționalilor, care îl considerau „căpetenia eresului nazarinenilor” (Fapte 24, 5), iar viața sa a fost amenințată în multe rânduri.

Însoțit de Barnaba și o vreme de Ioan-Marcu, a întreprins o primă călătorie misionară în Cipru și Asia Mică, întemeind comunități la Perga (Pamphylia), Antiohia (Pisidia), Iconiu, Lista și Derbe (Lykaonia).

După Sinodul Apostolic, Apostolul a întreprins a doua călătorie misionară, mai lungă decât prima și mai rodnică, în cursul căreia a pășit în Europa și a străbătut aproximativ 3.200 km, întemeind numeroase comunități în lumea greacă (Macedonia, Attica și Ahaia), până în Atena. După ce a vizitat Bisericile întemeiate în prima călătorie, a traversat Frigia și Galatia, trecând în Macedonia. De la Neapolis (actuala Kavala) s-a îndreptat, pe Via Egnatia, către Filippi și Tesalonic, unde a întemeiat comunități, și-a continuat misiunea în Beroia (Veria), în Atena și Corint, unde a rămas un an și jumătate. În vara anului 51 sau 52, călătorind pe mare, a revenit la Antiohia.

A treia călătorie misionară paulină (53/54-58) relatată în Fapte 18, 23-21, 16 a vizat Efesul și ce­tățile învecinate din vestul Asiei Mici, Apostolul rămânând în acest ținut trei ani. După răscoala argintarului Dimitrie, a trecut în Macedonia și Ahaia, rămânând la Corint pentru trei luni. A revenit în Orient pe uscat, prin Macedonia, luându-și rămas bun de la comu­nitățile întemeiate. A ajuns în Ierusalim spre sfârșitul anului 58, convins că îl așteptau aici alte suferințe, „lanțuri și necazuri” (Fapte 20, 23).

În Ierusalim, a fost acuzat apoi de iudeii asiatici de profanarea Templului și ar fi fost probabil linșat dacă tribunul Claudius Lysias, comandantul garnizoanei locale, nu ar fi intervenit. Întrucât exista o amenințare la adresa vieții sale, a fost trimis sub escortă la Cezareea, spre a fi judecat de procuratorul Antonius Felix. Timp de doi ani (58-60) a fost ținut în captivitate. La insistențele Apostolului, care, în calitate de cetățean roman, a făcut recurs la cezar, noul procurator, Porcius Festus, l-a trimis în capitală sub escortă militară. A călătorit, așadar, la Roma nu ca misionar, așa cum plănuise, ci ca un captiv, însoțit de Luca și de Aristarh. Întreruptă de un dramatic naufragiu în dreptul insulei Malta, călătoria s-a încheiat probabil în primăvara anului 61, când Apostolul a intrat în Roma. Timp de doi ani (61-63), a avut domiciliu forțat, fiind supravegheat de un soldat roman, probabil un pretorian. „Apostol în lanțuri”, Sfântul Pavel a primit vizite și a predicat „Împărăția lui Dumnezeu și pe Domnul Iisus cu toată îndrăzneala și fără nicio piedică” (Fapte 28, 30-31), a făcut noi convertiri chiar și în „casa Cezarului” (Filipeni 4, 22) și a purtat de grijă comuni­tăților întemeiate.

Probabil în anul 63 Apostolul a fost eliberat din captivitate și și-a reluat activitatea misionară în Asia Mică, Macedonia, Creta (Tit 1, 5) și chiar „până la marginile Apusului”, în Spania (Clement Romanul, Epistola către Corinteni 5-7; Fragmentul Muratori, cca 170). În împrejurări pe care nu le cunoaștem, a revenit în Roma, a fost arestat din nou, supus unui nou proces și executat către sfârșitul domniei lui Nero. În calitate de cetățean roman, a pătimit moarte mucenicească prin decapitare (Tertulian, De praescriptione haereticorum, 36, 3; Scorpiace 15), probabil în anul 67 sau 68, pe drumul care ducea către Ostia, portul Romei. La sfârșitul secolului al II-lea, mormântul Apostolului era marcat printr-un mic monument (memoria, tropaion), așa cum dă mărturie presbiterul roman Gaius (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 2, 25, 7). La începutul secolului al IV-lea, împăratul Constantin cel Mare a înălțat aici o bazilică (înlocuită în 1823 cu actuala Bazilică San Paolo fuori le mura).

Sfântul Pavel a fost, fără îndoială, o personalitate copleșitoare și cel mai mare teolog, însă nu a fost în niciun caz „al doilea fondator al creștinismului”, așa cum se consideră uneori în mod exagerat. A fost Apostolul „neamurilor” prin excelență și a avut un rol determinant în desprinderea creștinis­mului de iudaism, iar roadele apostolatului său au fost atât de bogate, încât, la sfârșitul secolului I, Biserica a devenit una preponderent a „neamurilor”.

Sfinții Petru, „piatra credinței și mai-marele slăviților apostoli”, și Pavel, „lauda și luminatorul lumii”, au avut aceeași credință neclintită și râvnă misionară și aceeași grijă părintească față de comunitățile întemeiate; „au purtat Crucea ca o biruință” și au pătimit moarte mucenicească în timpul persecuției lui Nero, în inima imperiului a cărui evanghelizare au început-o. Mai presus de toate, au răspuns iubirii lui Hristos cu aceeași dragoste înflăcărată, au considerat că „Viaţă este Hristos și moartea un câştig” (Filipeni 1, 21), s-au răstignit împreună cu Hristos (Galateni 2, 20), au murit și au înviat cu Hristos, „Viața noastră” (Coloseni 3, 4).

Lect. dr. Sebastian Laurenţiu Nazâru

Sursa: http://ziarullumina.ro