Preot Constantin Sturzu
Pe 30 ianuarie, Biserica Ortodoxă îi pomeneşte pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul (sau de Nazianz) şi Ioan Gură de Aur, care au păstorit în secolul IV, considerat “secolul de aur” al teologiei creştine. Dincolo de pomenirea lor individuală (pe 1 ianuarie, pe 25 ianuarie, respectiv pe 13 noiembrie), aceşti Sfinţi au primit şi o zi de prăznuire comună, în urma unor neînţelegeri apărute în Biserică în secolul XI, “între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi îmbunătăţiţi”, cum scrie în Sinaxar. Existau trei tabere – vasiliteni, grigoriteni, ioaniteni – care considerau că sunt îndreptăţiţi să impună ca model desăvârşit pentru slujirea Bisericii pe unul dintre cei trei Sfinţi. În anul 1081, cei trei Sfinţi i s-au arătat separat, apoi toţi trei împreună Episcopului Ioan al Evhaitelor, spunându-i: “Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu şi nu este între noi nicio sfadă sau împotrivire (…). Deci, sculându-te, porunceşte acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptându-se pentru noi, căci pentru aceasta şi noi ne-am sârguit cât am fost vii, şi după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea şi să o aducem într-o unire”.
Aşadar, sărbătoarea din 30 ianuarie este o sărbătoare a împăcării în Biserică. Sesizăm, din păţania credincioşilor din veacul al XI-lea, cât de uşor se poate aluneca în dezbinare, chiar având râvnă şi (părelnică) evlavie la Sfinţi. Prilej de reflecţie şi îndemn şi pentru noi să nu facem tabere în Biserică, pe niciun motiv. Căci, urmând unor Părinţi contemporani, unii au ajuns să se certe între ei. Un Părinte zice: “Sunt semne că vine sfârşitul lumii, să acţionăm ca atare”. Altul nu neagă, dar spune: “E un zgomot prea devreme”. Un al treilea se retrage în pustie şi îndeamnă la rugăciune şi la asceză. Asta nu înseamnă că e ceartă sau dezbinare între unii ca aceştia, ca şi cum “S-ar fi împărţit Hristos” (Cf. I Corinteni 1, 13), ci doar că fiecare îşi are lucrarea sa în lume, după cum îi dă Duhul (Cf. Faptele Apostolilor 2, 4). Noi însă, neputincioşi şi neluminaţi de Duh Sfânt, putem fi tentaţi să absolutizăm una dintre poziţiile unor astfel de modele duhovniceşti, spre a noastră pierzare şi slujind, astfel, duhului dezbinării şi al zâzaniei. Sfinţii Trei Ierarhi ne învaţă să nu absolutizăm nicio lucrare din Biserică, ci fiecare să cinstească, în Duh, ceea ce se face spre slava lui Dumnezeu, chiar dacă rezonează mai mult cu viaţa şi învăţăturile unui anumit Sfânt sau unui anume părinte duhovnicesc.
Dar Sfinţii Trei Ierarhi ne împacă nu doar între noi, cei din Biserică, ci şi, prin învăţătura lor, cu toate cele din lumea aceasta. Când spun ne împacă, nu înţeleg că îndeamnă la compromis sau concesii necuvenite, ci spun că ne ajută să dobândim pace în minte şi în inimă, nemailăsându-ne tulburaţi de nimic din cele existente.
Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu ştiinţele timpului. Ei înşişi au studiat mai întâi cele izvodite de înţelepciunea omenească, înainte de a se apleca asupra teologiei. Căci, ei ne îndeamnă “să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină după ce am fost iniţiaţi, mai întâi, în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile şi spre lumina lui” (Sfântul Vasilie cel Mare, „Omilii şi cuvântări”, Omilia a XXII-a, II, în PSB, vol. 17, p. 568).
Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu fenomenul cultural. Nu în sensul de a accepta şi gusta din tot ceea ce se creează în acest domeniu, ci de a ne forma o anume capacitate de selecţie. Spre exemplu, în beletristică: “După cum celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau de frumuseţea florilor, iar albinele pot lua din flori şi mierea, tot aşa şi aici, oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai plăcutul şi frumosul pot să scoată din ele şi un oarecare folos pentru suflet” (Sfântul Vasilie cel Mare, „Omilii şi cuvântări”, Omilia a XXII-a, II-III, în PSB, vol. 17, pp. 568-569).
Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu existenţa celor ce nu cred şi nu-L mărturisesc pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor. E un singur mod de a dobândi pacea, în acest caz, anume fiind noi înşine ucenici vrednici de numele de creştin. “Să facem din pământ cer! (…) Când vor vedea că suntem blânzi, fără mânie, fără pofte urâte, neinvidioşi, nelacomi, când vor vedea că săvârşim numai fapte bune, vor spune: Dacă aici, pe pământ, creştinii au ajuns îngeri, ce vor fi după ce vor pleca din lumea aceasta? (…) Să avem, dar, grijă de noi înşine, ca să câştigăm şi pe păgâni” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei”, omilia XLIII, V, în PSB, vol. 23, p. 517).
Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu însăşi condiţia umană, pe acest pământ îmbibat de suferinţă şi plin de inechităţi strigătoare la cer. E încurajator să afli din gura Sfinţilor că toate câte pătimim ne pot fi de folos, cum ne învaţă, spre exemplu, Sfântul Grigorie Teologul: “Ştiinţa medicală urmăreşte sănătatea şi bunăstarea trupului: sau să-l păstreze sănătos sau să-i readucă sănătatea, dacă a pierdut-o, cu toate că nu ştim bine dacă sănătatea e de folos celor ce o au; adeseori boala le e de mai mult folos. Cu sănătatea şi boala e la fel ca şi cu sărăcia şi bogăţia, cu slava şi lipsa de slavă, cu starea socială smerită şi starea socială strălucită şi cu toate cele care, prin natura lor, stau la mijloc între bine şi rău şi nu înclină mai mult nici într-o parte, nici în alta, ci ajung bune sau rele prin voia cea liberă şi prin felul cum le întrebuinţează cei ce le au” (Sfântul Grigorie de Nazianz, „Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont”, în volumul Despre preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 185). Cu alte cuvinte, important este cum ne raportăm noi la cele bune sau rele din viaţa noastră, ce facem noi din ceea ce trăim. În mâna noastră sunt toate, dacă avem credinţă în Dumnezeu.
Ne învaţă Sfinţii Trei Ierarhi cum să ne împăcăm între noi. Pacea e mult căutată în acest veac, dar soluţiile nu sunt de natură politică sau socială, ci de natură duhovnicească: “Căci n-ar exista împărţiri şi neînţelegeri între oameni, dacă păcatul n-ar fi împărţit firea în două” (Sfântul Vasilie cel Mare, „Constituţiile ascetice”, cap. XVIII, II, în PSB, vol. 18, p. 501).
Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi chiar şi cu existenţa diavolului. Lupta cu acest vrăjmaş nu trebuie să ne sperie: “De te întreabă cineva de ce l-a lăsat Dumnezeu pe diavol (pe pământ), aşa să-i răspunzi: că pe cei treji şi veghetori nu numai că nu i-a vătămat vreodată, ba chiar le-a fost de folos, nu voind el, desigur, fiindcă e viclean, ci datorită curajului lor, pentru că s-au folosit cum trebuie de viclenia lui” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Diavolul şi magia”, Editura Agaton, Făgăraş, 2012, p. 4).
Cei trei mari şi slăviţi Sfinţi prăznuiţi pe 30 ianuarie ne învaţă, în toate cele ce s-ar putea enumera, meşteşugul prin care dobândim pacea totală, cea care nu se mai poate lua de la noi, pentru că izvorăşte din Însăşi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ei sunt apostoli ai împăcării şi ai unităţii, ai armoniei şi ai comuniunii spre care ne cheamă Domnul iubirii desăvârşite.
