Sfinții iubitori de liniște, exemple într-un veac învolburat

Anul 2022 a fost proclamat în Patriarhia Română drept „Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului” și „Anul comemorativ al Sfinților isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț”. Cu acest prilej, Biserica ne pune la minte și inimă în chip special folosul rugăciunii, pe baza învățăturilor și experienței Părinților isihaşti, precum şi a celorlalți Sfinți care au aprofundat minunata îndeletnicire în cadrul nevoințelor lor.

De-a lungul istoriei Bisericii, rugăciunea şi-a arătat roadele în mod minunat în oamenii sfinţi, care prin neîncetată râvnă şi-au curăţit viaţa, şi-au înnobilat sufletul şi i-au înfrânt pe vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Apostoli, Ierarhi, Mucenici, Cuvioși şi Mărturisitori, cu toții au ales rugăciunea ca mod de viaţă, experiind adâncirea comuniunii cu Dumnezeu printr-o nevoinţă personală, adeseori completată de asceză şi privegheri. Calea cea strâmtă a fost, poate, cea mai importantă caracteristică a monahilor din cele mai vechi timpuri. Prin pustiurile fierbinţi ale Egiptului, Palestinei, la Athos, ori prin alte locuri singuratice, Cuvioşii şi Cuvioasele care şi-au sfinţit vieţile în acest fel au lăsat moştenire Bisericii un tezaur inestimabil de învăţături şi au dat mărturie despre folosul rugăciunii ca adevărat modus vivendi al creştinismului veritabil.

În Anul comemorativ al Sfinţilor isihaşti, ne amintim de Sfântul Paisie de la Neamţ, unul dintre străluciţii slujitori ai monahismului ortodox, nevoitor pe meleagurile noastre, înnoitor al vieţii duhovniceşti în mănăstirile din Moldova, iscusit traducător al scrierilor Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limbile slavonă şi română, rugător şi împlinitor al faptelor milei creştine. Stareţ al mănăstirilor Dragomirna, Secu şi Neamţ din Moldova, vieţuitor în liniştea Muntelui Athos şi pe Valea Buzăului, a fost asemănat cu un pom minunat, purtător de roade ale Duhului, răsărit în pământul Poltavei, răsădit pe plaiurile româneşti, înflorit în grădina Maicii Domnului, ocrotit de mâna lui Dumnezeu timp de 31 de ani pe pământul Moldovei, pentru a-şi dărui apoi roadele pe întregul cuprins al pământului românesc şi mai departe, prin mulţimea ucenicilor săi, continuatori ai lucrărilor sale.

Pentru o mai bună asumare duhovnicească a teologiei isihaste, Stareţul Paisie a afirmat necesitatea aprofundării şi experierii personale a Filocaliei în viaţa călugărilor. Filocalia era înţeleasă nu doar ca sursă a evlaviei, ci şi ca un îndreptar al credinţei şi ca o dogmatică luminată de rugăciune şi aducătoare de lumină cerească în mintea şi în inima celor care se hrănesc cu înţelesurile şi sensurile ei. În modul paisienilor de abordare a teologiei, aceasta era unită cu spiritualitatea, credinţa cu rugăciunea, dogma cu trăirea, ascultarea cu libertatea, iubirea cu adevărul. De aceea, slujbele mănăstireşti au fost cele care au ritmat viaţa liturgică şi teologică a obştii Cuviosului Paisie.

Această tradiţie paisiană a fost împlinită cu multă râvnă de mulţi urmaşi ai Stareţului sfânt al obştii nemţene, iar ecourile învăţăturilor sale au modelat caractere şi vieţi până în contemporaneitate.

Unul dintre cele mai evidente exemple este cel al Cuviosului Ioan Iacob, crescut în Lavra paisiană de la Neamţ şi desăvârşit în nevoinţele din pustiul Hozevei. S-a rugat îndelung şi a trăit într-o mare simplitate. Arşiţa zilei şi frigul nopţilor, încercările şi ameninţările beduinilor păgâni, ale tâlharilor şi chiar ale animalelor sălbatice i-au picurat răbdarea şi smerenia peste râvna fierbinte care i-a încununat întreaga viaţă. Întru această nevoinţă şi-a încheiat scurta peregrinare pe acest pământ, vieţuită îngereşte, cel care i-a uimit chiar şi pe păgâni.

Mărturii despre această structurare minunată a vieţii nevoitorilor pe modelul ascetic isihast întâlnim în toate epocile Bisericii. Nu a existat perioadă în istoria zbuciumată a creştinismului în care bărbaţi şi femei să nu lepede chipul trecător al acestei lumi pentru a căuta darurile nepieritoare, împletind postul și rugăciunea cu aspra vieţuire. Toate ţările binecuvântate de Dumnezeu prin descoperirea luminii evanghelice îşi au Cuvioşii lor rugători, care şi astăzi constituie modele de vieţuire creştină şi de unitate frăţească, în iubirea desăvârşită care străbate graniţele geografice şi temporale (artificiale).

Un astfel de Sfânt, iubit şi cinstit în egală măsură de români, bulgari şi de alte neamuri ortodoxe, este Cuviosul Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, asemănat în acatistul său cu Marii Părinți ai pustiei, cu începătorii vieții de obște și cu cei care au oblăduit în preajma lor cete nesfârșite de călugări.

Născut într-o familie modestă din satul Basarabi, în sudul Dunării, încă din fragedă copilărie iubea mult rugăciunea, simplitatea, smerenia şi faptele bune. Se ştie că a fost păstor de vite, aşa cum sunt şi azi atâţia oameni care trăiesc în satele din zona respectivă. Împletind umila îndeletnicire cu rugăciunea şi trăirea în Hristos, în spiritul căreia a crescut în familie, a luat hotărârea să îmbrăţişeze viaţa monahală. A ales un loc sihăstresc, ferit de zgomotul lumii, de privirile oamenilor, petrecând printre stânci singuratice, într-o aspră nevoinţă, cei mai mulţi ani ai vieţii, asemenea marilor sihaștri ai Patericului. Nu știm cu exactitate cât a viețuit acolo şi care a fost anul trecerii lui către Domnul, însă este consemnat că, înainte de a se muta din această viață, s-a așezat între două lespezi de piatră, ca într-un mormânt, încredințându-și sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Cuviosul Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, ne adună, cu smerenie, an de an în jurul Sfintelor sale Moaşte. Cu Sfântul Dimitrie ne întâlnim în această smerenie filocalică, el lucrând cu fiecare închinător la racla sa. În fiecare an, sărbătoarea lui este prilej de bucurie și binecuvântată adunare a Sfinților, a arhipăstorilor, a păstorilor și a credincioșilor evlavioși. S-a păstrat în amintirea satului său natal de dincolo de Dunăre, precum și în documentele istorice, consemnarea că era un om de o rară şi profundă credinţă, de o mare gingăşie şi autentică modestie. Era păstor de animale. A fost un trăitor ales şi un om purtător al unor calități tot mai rare: sensibilitatea, discreția și smerenia.

Niciodată, în tot cursul anului liturgic bisericesc, nu întâlnim mai multă apropiere duhovnicească, mai multă nădejde manifestată pe Colina Bucuriei ce duce către Altarul Catedralei Patriarhale, mai mare îmbrăţişare tainică oferită Cuviosului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, ca în zilele şi ceasurile sărbătoririi lui de către ierarhi, preoţi şi credincioşi.

Despre binefacerile Cuviosului Dimitrie mărturisesc cei care au primit ajutor de la Dumnezeu prin rugăciunile şi mijlocirile sale. Mulţi oameni dau mărturie despre faptele minunate care se petrec sub ochii noştri şi cărora de multe ori nu le acordăm importanţa cuvenită. Ele ne descoperă lucrarea lui Dumnezeu în vremea noastră şi în toate timpurile, dar ne arată și că Sfinţii sunt ajutătorii noştri, atunci când cerem cu evlavie şi credinţă multă ajutorul lor. Am întâlnit oameni care mărturisesc că Sfântul Dimitrie i-a ajutat, că au simţit ajutorul şi împlinirea rugăciunilor prin mijlocirea lui. Sunt foarte multe persoane care vin să-i mulţumească, să-i aducă flori, sau care vin permanent la slujbă aici. Toate acestea arată că oamenii simt folosul lucrării Sfinţilor.

Sfinții trăiesc în lume pentru numele lui Dumnezeu și își supun voia proprie voii dumnezeiești, fiind modele pentru alți creștini râvnitori către cele duhovnicești și doritori de a lepăda hainele ponosite ale păcatului și a le primi pe cele luminate ale vieții virtuoase. Imitarea Sfinților este apropierea de ei la nivel duhovnicesc, iar raportarea la ei este deosebit de actuală și prețioasă astăzi. Este adevărat că împlinirile spirituale ale Sfinților sunt pentru mulți dintre noi cu anevoie de dobândit, dar putem învăța de la aceștia smerenia, pocăința, iubirea și multe alte virtuți.

Urmând Sfinților, fiecare pelerin al acestei vieți trecătoare poate păși pe cărarea binecuvântată de prezența harului sfințitor. Poate să se bucure de comuniunea sim­țită și sfințită de prezența Sfinților „prieteni și casnici” ai lui Dumnezeu, mai ales prin cinstirea Sfintelor lor Moaște, dătătoare de vindecare, pace și bucurie pentru toți cei care le cinstesc după cuviință și care le venerează cu credință. Atât de grăbiţi în lumea aceasta în care trăim, plină de incertitudini și complexe probleme, trebuie să găsim timp și pentru a reveni pe drumul care duce către Împărăţia lui Dumnezeu. Iar Sfinţii ne arată tocmai acest lucru! Acesta este modelul lor, exemplul pe care îl dau şi pe care îl căutăm permanent şi de care avem nevoie. Ei ne arată în chip lămurit atât necesitatea şi importanţa, cât şi puterea rugăciunii şi a nevoinţei.

Toate arată că oamenii simt folosul mijlocirii, al lucrării acestor prieteni și casnici ai lui Dumnezeu. În preajma Sfinţilor trăim momente de linişte şi rugăciune. Nu putem petrece oricum timpul întâlnirii cu ei. Trebuie să ne îndreptăm mintea către viaţa şi petrecerea lor pentru ca binecuvântarea acestor clipe și bucuria regăsirii cu Sfinții dragi să fie depline. Doar cunoscându-le viața și nevoința vom ști cum să le oglindim viețuirea dumnezeiască și în viața noastră.

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor 

Sursa: http://ziarullumina.ro.

Total
37
Shares
Previous Post

Recunoștință adusă Cuviosului Dimitrie pentru vindecările din timpul pandemiei

Next Post

Lucrarea minunată a Sfântului Ocrotitor al Bucureștilor

Related Posts