Te voi urma oriunde vei merge

Preot Ioan Bădiliţă

Acum o lună sau două, Alina, soția mea, m-a întrebat de ce nu scriu ceva despre preoteasă. I-am răspuns că au scris alții atât de frumos, mai ales Juliana, soția părintelui Schmemann, încât nu prea mai ai ce să adaugi. Cu toate acestea, dac-ar fi să aștern câteva gânduri umile despre ce a însemnat preoteasa în viața mea, aș începe cu un cuvânt din Evanghelie: „Te voi urma oriunde vei merge” (Matei 8:19).

În 2009, am dat examenul de capacitate preoțească, pe care l-am luat, cu mila Domnului, primul. Puteam să aleg, așadar, orice parohie voiam. Pusesem ochii pe un cătun pitoresc, aflat undeva după Târgu Frumos, dar în momentul repartizării nu mai era disponibil, din motive administrative. Astfel încât, am ales Satu-Nou – Fântânele, un sat extrem de sărac, foarte departe de Iași, fără casă parohială, fără acte de proprietate și o Biserică în construcție. M-am uitat în ochii Alinei și am întrebat-o. „Ce facem?” Deși nu i-am făgăduit vreodată că viața cu mine va fi roz, și că vom trăi boierește într-o parohie, mi-a zis: „Mergem acolo unde crezi tu că e bine”. După ce am fost hirotonit diacon, ne-am dus amândoi să vedem mai bine satul. Ne cumpărasem o mașină, pentru că nu aveam altă metodă de acces, cu excepția a două sau trei autobuze pe zi, pline la refuz. După zece kilometri de mers pe un drum absolut impracticabil, ne-am privit în ochi cu un strop de amar și am înțeles că vom investi mulți bani în reparația mașinii. Am pregătit terenul pentru ziua instalării, iar la întoarcere l-am luat cu noi pe polițistul din comună, care s-a mirat de curajul nostru, întrucât, după spusele lui, în Satu-Nou are foarte multe dosare penale. M-am uitat la Alina prin oglinda retrovizoare, să-i văd reacția. Însă era senină. Aproape că i-am citit gândul pe chip: „Te voi urma oriunde vei merge”. Nu voi înșira acum toate experiențele noastre în cei opt ani de slujire la Fântânele. Voi mai scrie, probabil, o carte. Dar ceea ce am reușit să construim împreună acolo, va rămâne pe veșnicie în inima noastră. Îmi amintesc că au existat săptămâni întergi când nu aveam bani decât pentru pâine și cartofi. Nici la nunta vărului meu nu ne-am dus, fiindcă nu aveam cu ce. Și acum cred că e supărat pe mine. În ciuda tuturor lipsurilor, eram foarte fericiți. Ne bucuram de orice lucru mărunt, de fiecare dimineață. Ne bucuram de via din fața casei, de soba care ne ținea cald la spate, de fântâna cu apă proaspătă, de oamenii frumoși pe care i-am adunat în jurul nostru, de tanti Anica – sfânta noastră vecină –, de numărul mare de copii care veneau să ne colinde, dându-le aproape toți banii făcuți cu ajunul Crăciunului. Niciodată nu mi-a spus că regretă. Niciodată nu mi-a reproșat că nu am luat o parohie mai bună. Niciodată nu s-a plâns că e prea departe, că am rămas cu mașina blocați în zăpadă pe când era în burtică cu Dimitrie, că e glod, că fac la Liturghie doar 20 de lei, că nu are și ea o haină mai scumpă. Niciodată. Iar această dragoste necondiționată a Alinei pentru mine m-a determinat să slujesc mereu cu emoție și cu dragoste înflăcărată, fapt care a stârnit atât admirația enoriașilor, cât și dorința lor de a veni mai des la Biserică, de a ne cunoaște și de a ne sprijini să ridicăm Biserica și casa parohială. De aceea cred că deviza noastră a fost mereu: ai căzut de șapte ori, te ridici de opt.

Cineva a spus că în spatele unui preot bun stă o preoteasă destoinică.

Iar eu spun: Nu! Niciodată în spate. Ci alături. Piept lângă piept, inimă lângă inimă, obraz lângă obraz. Îmbrățișare totală. Asumare. Fără regrete.

„Te voi urma oriunde vei merge”.

Total
870
Shares
Previous Post

Cuviosul Antonie cel Mare, floarea de foc din pustiul Egiptului

Next Post

Acasă la Cuviosul Antonie cel Mare

Related Posts