În cetatea Iconiei, din Licaonia, era o femeie tânără, de neam bun, anume Iulita. Ea se trăgea din seminția împăraților Romei și era creștină cu credința. Petrecând puțin timp cu un bărbat legiuit, a zămislit și a născut de la dânsul un prunc de parte bărbătească. Apoi a rămas văduvă. Pruncul ce l-a născut, l-a luminat cu Sfântul Botez și i-a dat numele de Chiric.
În acea vreme, Dioclețian, ținând împărăția Romei, ridicase prigonire mare împotriva creștinilor de prin toate părțile stăpânirii sale. El a pus ca ighemon în țara Licaoniei pe un oarecare Domițian, om sălbatic la fire și fără de omenie, ce avea chip de fiară și nărav asemenea, bucurându-se de vărsarea sângelui creștinesc. Deci, venind în Iconia, a început a munci cumplit pe cei ce credeau în Hristos și căuta cu tot dinadinsul pe cei ce țineau în taină credința creștinească. Iulita, credincioasa roabă a lui Hristos, văzând aceasta și știind că dreapta sa credință nu se va putea tăinui de muncitor, s-a gândit să fugă. Ea se temea ca nu cumva, neputând suferi muncile cele cumplite, să se lepede de Hristos.
Deci, și-a lăsat toată averea sa și toată frumusețea lumii acesteia, casa, rudele, robii, slava deșartă, pentru dragostea lui Hristos și, luând pe fiul său, Chiric, care era de trei ani, și două roabe credincioase, au ieșit noaptea din cetatea Iconiei și au plecat în străinătate, aducându-și aminte de ceea ce s-a zis în Scriptură: Aici nu avem cetate stătătoare, ci să căutăm pe cea viitoare. Ea s-a dus în Seleucia și acolo a aflat aceeași prigonire împotriva creștinilor, pentru că un oarecare Alexandru, luând de la împărat stăpânirea ighemoniei, s-a dus în Seleucia și acolo ucidea fără milă pe toți cei ce mărturiseau numele lui Iisus Hristos.
Fericita Iulita, aducându-și aminte de ceea ce se scrie: Nu dați loc mâniei, adică fugiți de mânie, și iarăși: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă, a ieșit din Seleucia și s-a dus în Tars, cetatea Ciliciei, trăind acolo printre cei săraci. După o vreme oarecare, același Alexandru s-a dus și în Tars, ca să muncească pe creștini. Sfânta Iulita, fiind cunoscută de unii, au spus-o ighemonului. Acela îndată a poruncit s-o prindă și a șezut înaintea poporului în divanul din priveliște. Prinzând-o ostașii împreună cu fiul ei, au fugit de la dânsa amândouă slujnicele. Însă de departe o urmau, voind ca să-i vadă pătimirea și sfințirea ei. Mucenița a fost dusă înaintea ighemonului, având pe mâini pe Sfântul Chiric, prunc de trei ani.
Întrebată de ighemon de nume, neam și patrie, ea răspundea cu îndrăzneală, mărturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se creștină și zicând: “Acesta este numele și neamul meu cel bun, iar patrie îmi este împărăția cerească a lui Hristos”. Ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să-i ia pruncul, s-o dezbrace și să o întindă la pământ, ca să o bată fără de cruțare cu vine de bou. Pe când ostașii băteau pe muceniță, pruncul privea spre ea, plângând, și se smulgea din mâinile celor ce-l țineau, ca să se ducă la maica sa.
Văzând ighemonul că pruncul este frumos, a poruncit să-l ducă la el. Deci, luându-l, l-a pus pe genunchii săi, îl mângâia ca să nu plângă, netezindu-i părul capului și sărutându-l, îi spunea fel de fel de cuvinte dulci. Dar pruncul se ferea, trăgându-se din mâinile lui și capul îl trăgea la o parte, ca să nu-i netezească părul și să-l sărute cu buzele lui cele întinate. Deci, privind la maica sa, pe când ei o băteau, striga: “Sunt creștin! Lasă-mă să mă duc la mama mea!” El zgâria fața ighemonului cu unghiile, smucindu-se cu mâinile de la el. Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a aruncat jos pe prunc, izbindu-l cu piciorul în coaste. Pruncul, căzând de pe treptele de piatră, s-a zdrobit și a umplut tot locul acela de sânge. Astfel, Sfântul Chiric și-a dat sufletul cel sfânt și fără de prihană în mâinile lui Dumnezeu, încununându-se cu mucenicii.
Iulita, maica lui, fiind cumplit bătută, pătimea ca fiind în trup străin, nesimțind ca un stâlp neînsuflețit. Ea nu striga altceva decât aceasta: “Sunt creștină și nu voi jertfi idolilor voștri”. După ce a bătut-o și a ridicat-o de la pământ, a văzut pe iubitul ei fiu mort, zăcând în sânge. Drept aceea s-a umplut de bucurie și a zis: “Mulțumesc Ție, Doamne, că ai învrednicit pe fiul meu să primească cununa cea neveștejită întru slava Ta!” După aceea, ighemonul a poruncit s-o spânzure și cu piepteni de fier să-i strujească trupul, apoi să-i stropească cu smoală topită rănile sale. Sfânta fiind muncită astfel, propovăduitorul striga: “Miluiește-te, Iulito, pe tine singură; cruță-ți tinerețile tale și închină-te zeilor, ca să te izbăvești din munci, și să nu pieri cu moarte cumplită ca și fiul tău”. Dar mucenița răspundea: “Nu mă voi închina idolilor celor surzi și muți, ci mă voi închina Domnului meu Iisus Hristos, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, prin Care toate le-a făcut Tatăl. Eu mă sârguiesc ca să ajung pe fiul meu, ca împreună cu el să mă învrednicesc împărăției cerești”.
Văzând ighemonul răbdarea și puterea cea nebiruită de suflet a muceniței, a condamnat-o la tăiere cu sabia. Luând-o, slujitorii au dus-o afară din cetate la locul cel de moarte, unde se ucideau cei osândiți. Sfânta, bucurându-se, mergea ca la o nuntă. Ajungând la locul acela, a cerut puțin timp pentru rugăciune. Deci, plecându-și genunchii, s-a rugat, zicând: “Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, că ai chemat pe fiul meu mai înainte de mine, învrednicindu-l a pătimi pentru numele Tău cel sfânt și înfricoșat, și i-ai dat lui, în locul acestei vieți deșarte, viața cea veșnică! Primește-mă și pe mine, nevrednica roaba Ta, și mă învrednicește să dobândesc darul înaintea Ta, ca să fiu numărată cu fecioarele cele înțelepte care au intrat în cămara Ta cea neîntinată, ca să Te binecuvânteze sufletul meu pe Tine, pe Tatăl Tău cel fără de început și pe Duhul Sfânt, Cel împreună de o ființă în veci. Amin”.
Sfânta rugându-se astfel, călăul, ascuțindu-și sabia, i-a lovit grumajii, tăindu-i cinstitul ei cap, iar trupul l-a lăsat în locul acela, fără a-l îngropa, spre a-l mânca câinii și fiarele. Asemenea a pătimit și trupul Sfântul Chiric, căci, târându-l din cetate, l-au aruncat lângă trupul maicii lui și au plecat. Sosind noaptea, au venit cele două slujnice zise mai sus și au luat trupul stăpânei lor și a fiului ei și, ducându-le departe, le-au îngropat în pământ. Una din aceste slujnice a trăit până în vremea marelui Constantin, întâiul împărat al creștinilor, în zilele căruia a biruit adevărul, iar bisericile lui Dumnezeu au luat îndrăznire, cu darul lui Hristos.
Atunci acea slujnică a arătat credincioșilor creștini acel loc, unde erau îngropate cinstitele moaște ale Sfinților Mucenici Chiric și Iulita, povestind și pătimirea lor. Drept aceea, ei au scos din sânul pământului sfintele moaște, nestricate și pline de bună mireasmă, care dădeau și tămăduiri de neputințe. Iar pătimirea aceasta au dat-o în scris, spre pomenirea și cinstirea sfinților mucenici, spre folosul credincioșilor și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru Cel slăvit în veci împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.
