Sfinții Sfințiți Mucenici Achepsima, Iosif și Aitala

În părțile Persiei, în cetatea ce se numește Naesson, era un episcop credincios, pe nume Achepsima. Acesta, din fragedă copilărie și până la bătrânețe, a săvârșit tot felul de fapte bune și fără prihană și-a păzit viața. Mai târziu, deși avea optzeci de ani, n-a slăbit de osteneală, nevoindu-se foarte mult cu postul, cu rugăciunile și cu purtarea de grijă cu sârguință, pentru turma cea încredințată lui.

Dar mai multă nevoință a arătat aproape de sfârșitul său, când a răbdat bărbătește până la sânge pentru Domnul său; pentru Care și-a pus și sufletul cu osârdie, după grele și îndelungate chinuri. Însă cu câțiva ani înainte de nevoința sa cea mucenicească, a avut această prorocie pentru pătimirea sa:

Odată, șezând în casă, un copil al său, umplându-se de duh proorocesc, l-a sărutat pe cap și a zis: “Fericit este capul acesta, căci pentru Hristos va lua chinuri!” Iar el, bucurându-se pentru acea prorocie, a zis: “Fie mie, o, fiule, după spusa ta!”

Lângă Achepsima ședea, în acea vreme, un prieten al său, episcopul unei cetăți din apropiere. Acela, auzind cuvintele pe care le spusese copilul, a zâmbit și i-a zis acestuia: “Spune-mi, o, fiule, dacă știi ceva și despre mine!” Iar copilul cel insuflat de Dumnezeu a răspuns: “Tu nu vei vedea cetatea ta, ci, întorcându-te către dânsa, pe drum vei răposa într-un sat ce se cheamă Etradat”. Și s-a împlinit prorocia copilului pentru amândoi episcopii. Căci unul a răposat pe drum, în satul prevestit de copil, iar capul lui Achepsima s-a învrednicit de cunună mucenicească.

Savorie, împăratul perșilor cel răucredincios, a ridicat prigoană mare asupra creștinilor din ținutul său. Chiar în zilele mântuitoarelor patimi ale lui Hristos, a trimis poruncă, în toate laturile stăpânirii sale, ca să fie uciși toți cei ce mărturisesc pe Hristos în Persia. În acea vreme mulțime de creștini au fost uciși de necredincioși fără cruțare, prin sate și prin cetăți; căci slujitorii idolești și vrăjitorii se sălbăticeau mai vârtos asupra lor și cu sârguință căutau pe cei ce se ascundeau. Îi scoteau de prin case și de prin locurile cele ascunse și îi omorau prin cumplite munci. Iar alții, din cei credincioși se predau singuri în mâinile păgânilor și cu osârdie își vărsau sângele.

Deci mulți din cei ce erau în palatele împărătești au fost uciși pentru Hristos, cu care împreună a fost ucis și Azadis famenul, care era foarte iubit de împărat, ca un adevărat rob al lui Iisus Hristos și mărturisitor al preasfântului Său nume. Înștiințându-se împăratul de moartea iubitului său famen Azadis, i-a părut foarte rău de dânsul; și a potolit acea ucidere a poporului, dar a poruncit ca numai pe propovăduitorii și învățătorii credinței creștine să-i caute spre a fi omorâți.

Această poruncă împărătească fiind vestită pretutindeni, mai marii vrăjitorilor și fermecătorilor străbăteau toată Persia cu sârguință, căutând pe episcopii și pe preoții creștini, pe care îi ucideau cu tot felul de chinuri. În acea vreme a fost prins și Sfântul Achepsima, episcopul. Iar când îl duceau cei ce-l luaseră pe el din casă, unul dintre casnici, apropiindu-se, îi spuse la ureche: “Poruncește ceva pentru casa ta!” Iar el, arătând cu mâna spre casă, a zis: “De acum nu mai este casa mea, că eu fără zăbavă mă voi duce la casa mea cea de sus”.

Iar pe când se afla în cetatea Avril și fusese dus înaintea domnului vrăjitorilor, pe nume Adrax, acesta l-a întrebat pe Sfântul Achepsima: “Cine ești tu?” Iar Sfântul, cu mare glas, a mărturisit că este creștin. Atunci Adrax a zis către dânsul: “Oare adevărate sunt cele spuse despre tine, că nu asculți porunca împărătească și că propovăduiești Un singur Dumnezeu?” Iar Sfântul a răspuns fără temere: “Toate cele ce ai auzit despre noi sunt adevărate, căci propovăduim un Dumnezeu, iar pe cei ce vin la mine îi sfătuiesc să-L cunoască și să creadă în El, împreună cu mine”.

Și a zis Adrax: “Noi am auzit de tine, că ești mai înțelept decât alții, dar acum vedem că nu ești cu nimic mai înțelept decât copiii cei fără de pricepere. Căci ce pricepere este aceasta, să te împotrivești poruncii împăratului și să nu te închini prealuminatului soare și focului, cărora însuși împăratul se închină?” Iar Sfântul a răspuns: “Și împăratul vostru și voi împreună cu dânsul ați înnebunit, căci, lăsând pe Ziditorul, vă închinați făpturii!”

Atunci Adrax a spus cu mânie: “O, bătrân mincinos! Ne numești nebuni pe noi, care cinstim și ne închinăm soarelui, unei stihii ca aceasta, care toate le înviază și le luminează? Tu ești nebun cu adevărat și dacă nu te vei supune poruncii împărătești, apoi bătrânețile tale nu te vor izbăvi din chinurile cele grele, nici Dumnezeul tău Cel răstignit nu te va scoate din mâinile noastre”.

Iar Sfântul a spus: “Să se astupe necurata ta gură care hulește pe Dumnezeul meu. O, păgânule, cu amenințarea ta voiești a mă înspăimânta, ca să mă depărtezi de la părinteștile așezăminte, cu care m-am învățat din tinerețe și în care am ajuns la căruntețe? Deși te lauzi cu mândrie că nu mă vor izbăvi bătrânețile mele, nici Dumnezeul meu nu mă va scăpa din mâinile voastre, să știi însă că nici eu nu voi schimba lucrul cel mai bun pe cel mai rău; căci ce folos voi avea în aceste puține zile, să fiu liber din mâinile voastre? Mai degrabă și fără voia mea se va cere de la mine datoria cea de obște a morții. Nu mă voi închina soarelui, nici nu voi cinsti focul, ca să nu râdă cineva de bătrânețile mele și să nu socotească cineva că mai mult iubesc viața decât pe Dumnezeul meu; nu voi vinde atâtea bunătăți cerești, pentru viața aceasta atât de scurtă”.

Atunci, îndată a poruncit vrăjitorul să-l întindă pe Sfântul gol pe pământ și să-l bată tare cu toiege ghimpoase. Și atât de mult a fost bătut peste tot trupul, încât și pământul s-a înroșit de sângele lui. După îndelunga bătaie, iarăși punându-l chinuitorul înaintea sa, a zis: “Achepsima, unde este Dumnezeul tău Căruia te închini, ca să vină acum să te scoată din mâinile mele?”

Sfântul a răspuns: “O, nelegiuitule! Dumnezeul meu este pretutindeni, El umple cerul și pământul și poate să mă scoată din mâinile tale. Dar eu nu pentru aceasta rog bunătatea Lui, ca să mă scape de chinuirea ta, ci ca să-mi dea răbdare în chinuri; pentru ca, răbdând până la sfârșit, să dobândesc cununa vieții. Iar tu, care te ridici împotriva Dumnezeului Celui viu, fiind pământ și cenușă, de ce fel de chin și moarte ești vrednic? Cu adevărat ești vrednic să arzi în focul acela, căruia acum, ca unui Dumnezeu, te închini, pentru ca dumnezeul tău să te ardă în veci”. Iar domnul vrăjitorilor auzind acestea, s-a iuțit cu mânie și a poruncit să-l lege pe Sfântul cu lanțuri grele și să-l închidă în temniță.

A doua zi a fost prins preotul Iosif, care avea șaptezeci de ani. Asemenea și Aitala diaconul, amândoi bărbați drepți și sfinți, a căror râvnă după Dumnezeu era ca râvna lui Ilie proorocul; iar vederea lor cinstită și cuvântul lor ca o sabie ascuțită de amândouă părțile, tăind necredința. Aceștia au fost aduși înaintea necuratului vrăjitor. Iar el, căutând asupra lor cu mândrie și cu ochi groaznici, a zis: “O, neam pierdut! Pentru ce, înconjurând pe poporul cel prost, îl înșelați cu învățăturile voastre cele nedrepte?” Preotul a răspuns: “Noi nu înșelăm poporul, ci de la înșelăciune îl întoarcem către adevăratul Dumnezeu, Care este Domn și Ziditor al soarelui și al focului și a toată făptura cea văzută și nevăzută; și nu este nedreaptă învățătura noastră, de vreme ce este pentru Unul Dumnezeu Cel drept”.

Vrăjitorul a zis: “Care învățătură este mai dreaptă? Oare aceea de care se ține împăratul și toți voievozii lui sau aceea pe care au alcătuit-o oamenii cei proști, cei lepădați, cei săraci și de nimic, precum sunteți și voi?” Răspuns-a preotul: “Cu adevărat, noi suntem oameni proști și lepădați numai în lumea aceasta; căci nu în bogăția cea vătămătoare de suflet și în mândria vieții, ci în sărăcia și smerenia noastră binevoiește a ne ține Dumnezeul nostru. Pentru aceea, mulți dintre noi se fac de bunăvoie săraci și smeriți, împărțindu-și averile lor în mâinile săracilor, pentru că nădăjduim a lua însutit de la Domnul nostru. Căci, dacă ne-am fi îndeletnicit cu strângerea bogăției, apoi, lucrând cu mâinile noastre, ne-am fi îmbogățit mai mult decât tine care nu lucrezi nimic, ci numai mănânci ostenelile cele străine și răpești averile altora, nedreptățind pe poporul cel sărac. Iar nouă ne ajunge din ostenelile noastre, să ne hrănim singuri cu măsură și să ajutăm și pe frații cei neputincioși. Căci știm că este anevoioasă calea bogaților în Împărăția cerului și cei ce vor să se îmbogățească lesne cad în ispite”.

Atunci vrăjitorul, tăindu-i vorba, a zis: “Lasă minciuna la o parte și te închină focului și soarelui!” Preotul a răspuns: “Să nu nădăjduiești niciodată că mă vei vedea făcând voia voastră cea fărădelege, căci nu voi lăsa pe Cel ce a făcut focul și soarele, nici nu mă voi închina zidirii”. Auzind acestea vrăjitorul, a poruncit să-l dezbrace pe Sfântul Iosif, să-l întindă pe pământ și cu bețe din lemn de trandafir, ce are ghimpi ascuțiți ca spinii, să-l bată până când toată pielea lui se va jupui și carnea va cădea de pe oase. Iar Sfântul, fiind cu totul însângerat, a strigat: “Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul meu, că ai binevoit să fiu spălat cu sângele meu de păcatele mele”. Iar după îndelungată bătaie, Sfântul a fost legat cu două lanțuri de fier și aruncat în temniță lângă Sfântul Achepsima, unde unul pe altul se încurajau spre ușurința durerilor lor, mângâindu-se cu nădejdea milei lui Dumnezeu.

Preotul Iosif, fiind aruncat în temniță, a rămas Aitala diaconul legat înaintea domnului vrăjitorilor, spre care, căutând vrăjitorul, a zis: “Dar tu ce zici? Vei împlini porunca împăratului? Te vei închina marelui soare și gusta-vei din sângele jertfelor, ca să te izbăvești de nevoia ce-ți stă asupra sau vei rămâne aspru și neplecat ca și ceilalți?” Iar Sfântul diacon a răspuns: “Lucrul acesta este al necuratelor tale căruntețe, ca să bei sânge și în loc de Dumnezeu să ai pe acela pe care l-a zidit Dumnezeu; însă eu nu voi fi atât de orbit cu ochii sufletești, precum ești tu, și nu voi cinsti făptura mai mult decât pe Făcătorul”.

Auzind acestea, chinuitorul a poruncit să lege mâinile lui sub genunchi și să-i pună un lemn mare prin legătura mâinilor și șase ostași să sară peste dânsul, călcându-l cu picioarele; iar după aceea să-l bată cu toiege ghimpoase, fără cruțare. Deci sărind peste dânsul ostașii, i s-au desfăcut încheieturile și bătându-l cu toiege ghimpoase, i s-a zdrobit carnea. Iar el, răbdând cu vitejie, a zis către vrăjitor: “Te veselești, chinuitorule, văzând trup omenesc sfâșiat, precum se veselește câinele sau corbul când vede stârvul și așteaptă să se sature dintr-însul. Însă să știi, necuratule, că nu socotesc întru nimic chinurile acestea”. Iar vrăjitorul, mai mult mâniindu-se, a poruncit să-l bată pe Sfânt și mai tare, până când i s-au sfărâmat oasele și i-a căzut carnea de pe oase. După aceea, încetând a-l bate, l-au dus în temniță; dar nu putea nici să pășească, din cauza rănilor celor cumplite și aducându-l ca pe un lemn, l-au aruncat la cei mai dinainte pătimitori.

După ce au trecut cinci zile, Sfinții au fost aduși din temniță la locul ce se numea rai, unde era templul zeului focului, pe care îl cinsteau păgânii perși. Acolo, domnul vrăjitorilor, stând la judecată, a zis către Sfinți: “Spuneți-mi degrabă, veți rămâne încă în nebunia voastră sau, schimbându-vă spre lucrul cel bun, veți fi una cu noi?” Sfinții au răspuns: “Spre știință să-ți fie ție, judecătorule, că în gândul pe care l-am avut din început, în acela și acum suntem și până în sfârșit tot în el vom petrece; și nici cu îngrozirile, nici cu chinurile, nici cu darurile, nici cu orice alt chip nu vei schimba mărturisirea noastră cea bună: căci un Dumnezeu și Domn a toate știm și mărturisim și Lui Unuia credem și ne închinăm”.

Acestea auzindu-le vrăjitorul, îndată a găsit alt chin. A poruncit să-i lege cu frânghii pe sub mâini, asemenea și coapsele și fluierele picioarelor, și să pună un lemn prin frânghii pe care să-l învârtească; și astfel, cu acele frânghii, să-i strângă pe ei. Aceasta făcându-se, s-a dat Sfinților cumplită chinuire și durere, încât li se sfărâmau oasele, de auzeau și cei ce stăteau departe de acea priveliște cum le trosneau oasele. Iar cei ce-i chinuiau, ziceau către dânșii: “Vă mai împotriviți voii împărătești?” Dar ei răspundeau: “Cel ce face voia împăratului vostru celui fărădelege este potrivnic lui Dumnezeu”. Și așa au fost chinuiți Sfinții de la al treilea ceas până la al șaselea. După aceea chinuitorul a poruncit să-i ducă iarăși în temniță, dar Sfinții nu puteau să meargă, de aceea au fost duși ca niște saci și aruncați acolo unde au fost și mai înainte. Apoi chinuitorul a poruncit străjerilor să nu fie lăsat nimeni să intre la dânșii, iar dacă ar voi cineva să le dea lor ceva bucate sau băutură sau haine, acela îndată să fie ucis.

Deci au petrecut pătimitorii lui Hristos în acea temniță trei ani, în mare nevoie, slăbind de foame și de sete și de putrezirea rănilor, răbdând durere fără de măsură, încât chiar și străjerii se umileau văzând nevoia lor și de multe ori lăcrimau, dar se temeau să le aducă vreo ușurare oarecare, având groază de domn; doar în taină, câte unul dintre dânșii le dădea uneori câte o bucată de pâine sau puțină apă; și așa răbdau toate pentru dragostea lui Hristos.

După trei ani a venit acolo Savorie, împăratul perșilor și împreună cu dânsul a venit cel mai mare domn peste toți vrăjitorii care erau în Persia. Numele lui era Ardasabor. Acela, fiind înștiințat despre Sfinții Mucenici Achepsima, Iosif și Aitala, care erau în temniță, a poruncit ca să-i aducă pe ei înaintea sa și, când au ieșit Sfinții din temniță, erau ca niște trestii clătinate de vânt, așa de mult slăbiseră; căci, fiind chinuiți cu foame și cu sete, se uscaseră ca fânul ce cade de vânt. Deci, neputând să meargă singuri, au fost aduși de alții la Ardasabor domnul; și aveau Sfinții o înfățișare minunată, căci era chipul lor ca al morților celor ce zac în morminte, cu ochii duși în fundul capului și oasele acoperite numai cu piele.

Văzându-i, domnul a zis: “Creștini sunteți?” Sfinții au răspuns: “Da, suntem creștini, credem în Dumnezeul cel viu și ne închinăm Lui”. Iar domnul a zis: “Vedeți în ce nevoie v-a adus credința voastră, în ce fel de strâmtorare și scârbă? Căci din cauza chinurilor și a legării îndelungate ați pierdut înfățișarea omului celui viu și arătați ca morții cei ce zac în morminte. Deci, vă sfătuiesc, închinați-vă prea luminatului soare; iar de nu mă veți asculta, apoi cu cumplită moarte veți muri”. Iar Sfinții toți cu o gură se lepădau de păgânătate și mărturiseau pe Dumnezeul cel adevărat, Care nu numai pe soare, ci și toată făptura a zidit-o; și se arătau a fi gata spre moarte pentru Ziditorul tuturor.

După multe îndemnuri, dacă a văzut domnul că nu poate să-i înduplece către a sa voie, a poruncit ca mai întâi treizeci de ostași să-l bată pe Sfântul Achepsima cu curele crude pe spate și pe pântece; iar vrăjitorul striga: “Supune-te poruncii împăratului și vei fi viu!” Dar Sfântul, până când îi era cu putință, răspundea: “Eu voia Domnului meu mă sârguiesc a o sfârși cu toată tăria pe care am luat-o de la Dânsul”. Apoi slăbind, a tăcut. După aceea i-au tăiat sfântul lui cap și s-a împlinit prorocia copilului aceluia insuflat de Dumnezeu, care, mai înainte sărutându-l pe cap, a zis: “Fericit este capul acesta, că pentru Hristos va lua chin!” Iar trupul Sfântului, ducându-l în drum, l-au aruncat spre mâncare câinilor, iar straja stătea departe, pândind ca să nu-l fure creștinii. Dar după trei zile, ducându-se străjerii undeva, au luat creștinii acea comoară de mult preț și au îngropat-o cu cinste.

După uciderea Sfântului Achepsima, cu porunca ighemonului a fost bătut Sfântul preot Iosif. Iar ostașii strigau: “Viu vei fi, dacă te vei supune dorinței împăratului!” Și striga și Sfântul: “Unul este Dumnezeu și nu este altul afară de El, în Care trăim și ne mișcăm și suntem. Acestuia credem și pe Acesta Îl cinstim; iar de porunca împăratului nu ținem seama!” Deci fiind el bătut îndelung, a slăbit și s-a făcut ca un mort. Și socotind toți că a murit, l-au scos afară și l-au aruncat în târg. Apoi, văzându-l că încă sufla, l-au luat și l-au aruncat în temniță.

Iar după chinuirea Sfântului Iosif, domnul a început a grăi către Sfântul diacon Aitala: “Iată viața și moartea, cinstea și ocara stau înaintea ochilor tăi; deci nu-ți alege ție pe cel mai prost lucru, lăsând pe cel mai bun, și nu merge pe acea cale pe care au mers cei doi nebuni, care au primit chin vrednic după faptele lor. Tu ascultă sfatul meu, ca să te învrednicești de mare cinste și să primești daruri din mâinile împărătești. Iar de nu mă vei asculta, apoi singur vei fi vinovat de pierzania ta”. Iar Sfântul diacon a răspuns: “Mare rușine ar fi pentru mine înaintea cerului și a pământului, dacă n-aș călători pe aceeași cale, pe care au mers înaintea mea părinții mei. Căci dacă aceia, fiind bătrâni cu anii și neputincioși cu trupul, așa de bărbătește au pătimit, apoi eu, care sunt mai tânăr cu anii și mai tare cu trupul, cum m-aș teme de aceste chinuri vremelnice? Nu mă tem de moarte, pentru Hristos, Cel ce a murit pentru mine; nu voiesc pentru viața cea vremelnică a pierde pe cea veșnică; nu voi vinde dreapta mea credință pentru darurile și cinstea voastră”.

Atunci tiranul a zis cu mânie către cei ce stăteau înainte: “Luați-l și bateți-l mai tare decât pe cei dintâi!” Iar Sfântul a zis: “Câine rău și necurat! Aceste chinuri numai pe cei împuținați la suflet îi înfricoșează, iar nu pe cei ce sunt bărbați tari și ale căror suflete s-au aprins cu râvna lui Hristos”.

Deci au început a bate mult pe Sfântul Aitala, iar domnul, mirându-se, grăia către ai săi: “Ce este aceasta, că toți creștinii nu iau în seamă viața aceasta, iar moartea o doresc ca pe o viață fericită?” Și cei ce stăteau înaintea lui au zis: “Au de la părinții lor o învățătură dată, care zice că este o altă lume, mai bună decât aceasta; și ei, crezând învățăturii aceleia, nu iau în seamă această lume, nădăjduind spre cea mai bună. Deci, pentru aceea, cu a lor voie își aleg moartea”. Astfel stând domnul de vorbă cu ai săi multe ceasuri, Sfântul în acea vreme căpăta răni fără număr.

După aceea, domnul arătându-se ca și cum ar fi milostiv, a poruncit să înceteze a-l mai bate și a zis către Sfântul: “Supune-te voinței împăratului și vei fi sănătos, căci sunt la noi doctori care pot vindeca degrabă toate rănile!” Sfântul a răspuns: “Chiar de ați fi putut cu un cuvânt să mă vindecați de răni, tot nu m-aș fi supus fărădelegii voastre”. Iar domnul a zis: “Ispitindu-te am zis acestea, căci, chiar de te-ai fi supus, cu neputință îți este a fi sănătos după niște răni ca acestea atât de mari, care numai cu moartea se tămăduiesc. Deci, fii spre pildă tuturor creștinilor, ca să nu mai îndrăznească a se împotrivi voinței împăratului și să necinstească pe boierii lor”.

Sfântul a răspuns: “Judecătorule fărădelege, deși totdeauna grăiești minciuni, acum, nevrând, ai spus adevărul, că sunt pildă de bărbăție și mărime de suflet tuturor creștinilor. Căci mulți dintre credincioși uitându-se la mine ca la un chip viu și văzând marea mea pătimire pentru Hristos, se vor umple de râvnă după Domnul Dumnezeul nostru și vor răbda pentru El niște chinuri ca acestea”.

Domnul, mirându-se de răbdarea și bărbăția lui, căutând spre un prieten al său iubit, care stătea înainte, cu numele Adesh, și care era din cetatea ce se numea Avril, a zis către dânsul: “Pe acești doi creștini, pe Iosif și pe Aitala, să-i iei în cetatea ta și fă ca ei să fie uciși cu pietre de creștini. Căci pentru aceea n-am voit să-i tai cu sabia, pentru ca învățătorii creștini să-și primească sfârșitul din mâinile creștinilor”.

Iar Adesh i-a pus pe ei pe dobitoace, ca pe niște snopi sau lemne neînsuflețite, căci nu puteau nici să umble, nici să șadă, fiindcă mădularele lor erau slăbite de chinurile cele fără de număr și s-a dus cu dânșii către cetatea sa. Dar pe cale, când era nevoie de a se odihni sau de a înnopta, atunci îi lua de pe dobitoace ca pe niște trupuri moarte și îi punea pe pământ, căci nu puteau să-și miște nici mâinile, nici picioarele, fiind zdrobiți în bătăi. Și dacă cineva de milă ar fi voit a le da lor mâncare sau puțină apă, trebuia să le pună cu mâna în gură. Apoi iarăși ridicându-i pe ei de la pământ, îi punea pe dobitoace și legându-i, îi ducea ca pe niște morți.

Deci ajungând la cetatea Arvil, i-a aruncat într-o temniță necurată și nu lăsa pe nimeni dintre creștini să meargă la dânșii și să aibă vreo purtare de grijă pentru ei. Așa că putreziseră rănile foarte tare și curgea dintr-însele sânge și nu era cine să li le lege sau să-i întoarcă pe altă parte sau să le potolească setea cu vreun pahar de apă rece. Așa pătimeau Sfinții pentru Dumnezeu.

Pe atunci era în cetatea aceea o femeie credincioasă și sfântă, pe numele Sinandulia, care-i hrănea în taină pe cei ce pătimeau pentru Hristos în temnițe. Aceea, aflând despre Iosif și Aitala, cum că sunt în temniță, a venit cu slugile sale noaptea și, dând mult aur paznicilor, a intrat în temniță și i-a aflat pe Sfinți vii, negrăind nimic, numai suflând încă puțin. Deci a rugat pe străjeri ca să-i dea voie să-i ia puțină vreme în casa sa, făgăduind ca mai înainte de a se face ziuă să-i aducă iarăși în temniță. Straja i-a dat voie, iar ea, luându-i pe dânșii, i-a dus în casa sa care nu era departe de temnița aceea și, punându-i pe pat, le-a spălat rănile și le-a șters sângele cu o pânză curată, pe când trupul său și l-a uns cu sângele lor; le-a uns apoi trupurile cu mir de mare preț și le-a legat rănile de la mâinile și picioarele cele zdrobite și plângea pentru dânșii.

Ușurându-se puțin durerea lor, Iosif și-a venit în fire și, privind la femeia aceea credincioasă care plângea și se tânguia lângă el cu amar, a început a grăi către dânsa: “Facerea ta de bine pe care ne-ai arătat-o nouă, o, sfântă femeie, este bineprimită la Dumnezeu și nouă, celor ce pătimim pentru Dânsul. Dar a te tângui cu așa amar pentru noi nu este cu cuviință, căci este departe această tânguire de credința noastră și de nădejdea cea adevărată și creștinească”. Iar femeia a răspuns: “Eu mă bucur că Hristos v-a dat vouă atâta bărbăție încât răbdați chinurile cele mai cumplite; dar și mai mult m-aș fi bucurat dacă v-aș fi văzut săvârșind pătimirea până la sfârșit; a plânge este omenește, pornind din milă”. Sfântul Iosif a zis către dânsa: “Însă nu se cuvine să plângi pentru noi, căci știi că toate necazurile pe care le suferim pentru Hristos mijlocesc veșnica veselie”. Apoi, începând a se lumina de ziuă, îndată Sfinții au fost aduși în temniță.

Trecând șase luni, Sfinților li se tămăduiră puțin rănile și puteau să stea pe picioare și să umble puțin; și numai mâinile Sfântului Aitala erau ca niște moaște. Atunci Adesh, cel ce-i luase de la Ardasabor spre ucidere, a fost scos din stăpânirea sa, iar în locul lui a venit alt judecător, mai cumplit decât cel dintâi, cu numele Zvrot. Pe acesta, când a intrat în cetate și pe când se aduceau jertfe în capiștea zeului lor, adică cel al focului, popii l-au vestit despre Sfinții mucenici Iosif și Aitala, zicând: “Sunt în temniță doi învățători creștini, care au fost chinuiți mai înainte de Ardasabor, iar după aceea au fost aduși aici, ca să fie uciși cu pietre de către creștini. Dar de vreme ce nu puteau să umble din cauza rănilor, nu i-am scos spre ucidere, ci am așteptat să se tămăduiască, sperând să-i înduplecăm către a noastră credință.

Judecătorul, auzind aceasta, îndată a poruncit să-i aducă înaintea sa și, vorbind mult cu dânșii, cu îmbunări și cu îngroziri îi silea să se închine focului și să guste din jertfe. Dar, văzând că nu sporește nimic cu acestea, a poruncit mai întâi să-l spânzure gol pe Sfântul Iosif, cu capul în jos, și să-l bată cu vine de bou. Și, fiind bătut tare, rănile ce se tămăduiseră puțin, iarăși s-au înnoit și sângele curgea ca dintr-un izvor. Iar unul dintre vrăjitorii ce stăteau acolo s-a apropiat de Sfânt și i-a zis cu blândețe: “Omule, dacă te rușinezi de popor a intra înaintea tuturor în capiștea zeului nostru și a jertfi cu noi, apoi făgăduiește în taină a face aceasta și vei fi slobod de chinuri”. Dar Sfântul a strigat cu mare glas: “Depărtați-vă de la mine toți cei ce lucrați fărădelegea, că a auzit Domnul rugăciunea mea”. Și a fost bătut trei ceasuri; după aceea, chinuitorul a poruncit ca, dezlegându-l, să-l ducă în temniță, căci iarăși nu putea merge pe picioare, din cauza rănilor ce i se înnoiseră.

Sfântul Iosif fiind dezlegat și dus la temniță, în locul lui au spânzurat pe Sfântul Aitala, care, asemenea, a fost bătut îndelung, fără cruțare. Iar el neîncetat striga: “Sunt creștin!” Apoi, dezlegându-l și pe Sfântul Aitala, au spânzurat în locul lui pe un om oarecare ce era de credința cea rătăcită a maniheilor, care, de asemenea, mărturisea înaintea tuturor credința cea nedreaptă și defăima pe perși pentru păgânătatea lor. Deci, spânzurându-l și pe acela, au început a-l bate; iar el răbda la început bătăile dar, când au început a-l bate mai aspru, a strigat cu glas tare, blestemând pe manihei și lepădându-se de credința lui, a făgăduit că se va închina zeilor persani.

Sfântul Aitala, fiind acolo și auzind acestea, îl batjocorea pe el și zicea: “Abia ai gustat chinul și te-ai lepădat de credința maniheică. Bine este cuvântat Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne întărește pe noi în toate chinurile cele cumplite și ne învrednicește să fim nebiruiți și neclintiți întru dreapta noastră credință”.

Acestea auzindu-le judecătorul, s-a mâniat asupra Sfântului și a poruncit ca iarăși să-l bată cu nuiele de trandafir ghimpoase. Și atât de mult a fost bătut, încât se părea că a murit și, ducându-l afară, l-au așezat ca pe un mort. Iar unul din vrăjitori, văzând trupul gol zăcând, din firea lui aplecat spre milă, l-a acoperit cu pânză curată; care lucru, văzând unii din prietenii lui, i-au spus judecătorului; și, prinzându-l pe acela, l-au bătut fără milă. Astfel i-au răsplătit lui cei nemilostivi pentru mila ce avusese. Iar pe Sfântul Aitala, simțindu-l că încă mai sufla, târându-l de picioare, l-au dus în temniță.

După câtăva vreme, iarăși au fost aduși Sfinții din temniță înaintea judecătorului, care le-a zis: “Miluiți-vă, oameni, gustați din sângele jertfelor și veți fi slobozi de chinuri!” Iar ei, într-un glas, au zis: “Nu se cuvine omului să bea sânge; numai câinilor ce sunt mâncători de mortăciuni! Dar tu, de vreme ce, deși ești om cu firea, ești câine cu năravul, lătrând asupra lui Dumnezeu Cel ce te-a zidit pe tine, poți bea sânge ca un câine și te satură de el!”

Judecătorul mâniindu-se, iarăși a poruncit să-i bată. Însă cei ce-i stăteau înainte, umilindu-se, au zis: “Măcar din jertfele cele fierte gustați, în loc de sânge, ca să vă sloboziți din chinuri”. Sfinții au răspuns: “Nu ni se cuvine nouă a spurca cu ceva credința noastră cea fără de prihană”. După aceasta, judecătorul cu sfetnicii săi au rostit asupra lor răspunsul cel mai de pe urmă: să fie uciși cu pietre de către creștini.

Sfântul Iosif a zis: “Voiesc a spune ceva în taină judecătorului”. Și îndată a alergat către dânsul judecătorul, crezând că are să se învoiască la păgânătatea lor. Deci slugile l-au ridicat de la pământ și judecătorul s-a plecat către dânsul. Iar Sfântul, umplându-se de mâhnire, l-a scuipat în față, zicând: “O, fără de rușine și fără de omenie ești; nu te rușinezi a năvăli așa cumplit asupra firii omenești și a-ți revărsa mânia asupra celor ce abia mai suflă?”

Atunci judecătorul, rușinat, s-a întors la locul său și a trimis îndată mulțime de slugi prin casele creștinilor să-i aducă cu sila la divan, ca să-l ucidă cu pietre pe Sfântul Iosif. Apoi, ducându-l pe el puțin mai departe de divan, la loc mai larg, au săpat o groapă și l-au pus într-însa, căci nu putea să stea. După aceea, i-au legat mâinile la spate și i-au așezat pe creștini de jur împrejur, cu sila punându-le pietre în mâini și poruncindu-le să arunce cu ele asupra Sfântului și să-l ucidă, ceea ce au și făcut, chiar fără voie.

Tot atunci a fost adusă și fericita Sinandulia și silită fiind să arunce cu pietre asupra Sfântului, ea a strigat: “Din veac nu s-a auzit așa ceva, ca să silească cineva pe femeie să-și ridice mâna asupra bărbaților celor sfinți, precum faceți voi, care în loc să vă luptați împotriva vrăjmașilor, ați pornit război împotriva noastră, iar patria care este în pace o umpleți de sânge și de crime”. Dar păgânii au bătut o țepușă într-o trestie lungă și i-au dat-o ca să împungă cu ea de departe pe Sfânt. Însă ea a zis: “Mai bine mi-aș înfige mie această suliță în inimă, decât să mă ating de sfântul și nevinovatul lui trup”.

Deci, au aruncat împrejurul Sfântului mulțime de pietre, încât numai capul i se vedea. Iar unul dintre păgâni, ridicând un pietroi, l-a înălțat deasupra Sfântului și l-a lovit cu el în cap, încât i l-a zdrobit; și astfel bunul nevoitor și-a dat duhul în mâinile Domnului.

Apoi a pus străji să păzească trupul Sfântului Mucenic ca pe o comoară, ca să nu fie furat de cei credincioși. Iar în a patra zi a fost un cutremur mare și tunete și fulgere; apoi, căzând foc din cer, i-a ars pe străjeri și pietrele s-au risipit ca praful. După aceea, încetând cutremurul, tunetele și fulgerele, a venit poporul la locul unde era trupul Sfântului împroșcat cu pietre și a aflat pietrele risipite, iar trupul Sfântului nu l-au mai găsit, căci Domnul, cu judecățile Sale, l-a dus în loc neștiut.

Iar Sfântul Aitala, diaconul, a fost dus într-un sat ce se numea Patrias, și, de asemenea, a fost ucis cu pietre de creștini, care au fost siliți să facă aceasta. Iar noaptea, călugării, care viețuiau aproape, au luat în taină sfântul lui trup și l-au îngropat cu cinste. Apoi în locul acela, unde a fost ucis Sfântul Aitala, cu puterea lui Dumnezeu a crescut un copac de mirsină, care tămăduia tot felul de boli. Și a fost acolo copacul peste cinci ani, tămăduind neputințele tuturor celor ce alergau la el; care lucru, văzându-l păgânii, s-au înveninat și l-au tăiat din rădăcină. După aceea, mulți ani, cei vrednici vedeau în locul acela o lumină cerească strălucind și îngeri cântând și slăvind pe Dumnezeu, Care preamărește pe Sfinții Săi. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim și noi întru cele înalte și împreună cu îngerii să cântăm slavă lui Dumnezeu în veci. Amin.

Total
19
Shares
Previous Post

Rugăciune pentru bolnavul căzut în deznădejde

Next Post

Reflecții misionare în vreme de molimă – Cum să deslușim gândul Domnului?

Related Posts

Chiar și plecările întâmplătoare din lume nu sunt cu totul de lepădat. Pe tot cel care vine la chinovie și cere fierbinte să viețuiască împreună cu frații nu trebuie să-l alungăm dintr-odată, cu totul, înainte de a cerceta în amănunțime cele ce îl privesc; ci doar să-l îndepărtăm într-o oarecare măsură și să-l încercăm după cele mai înainte scrise. Dacă și după încercare stăruie în hotărâre, trebuie primit, afară doar de nu se întâmplă mai apoi altceva neîngăduit de legile Dumnezeiești.

A lui Paladie Un oarecare tânăr de optsprezece ani, pe nume Macarie, a săvârşit un omor fără voie,…
Read More