Este greu să vorbești sau să scrii despre moarte. Este cu atât mai greu cu cât oamenii se înșală singuri, refuzând multă vreme să conceapă că regula „e valabilă pentru toți”. Printr-o nefericită mulțumire de sine și o ignorantă împăcare cu ceea ce ne înconjoară, evităm, cât mai mult cu putință, și atât cât ne e dat, problema suferinței și a morții. Nu poți controla în nici un fel momentul în care tot ceea ce ai trăit și ai sperat îți scapă ușor printre degete, clipa în care te vei trezi tu, chiar tu, în fața inevitabilului. Îți trebuie mult curaj să ieși din tine, să vezi că negarea nu ajută, că neacceptarea unui adevăr nu-l face să dispară; dimpotrivă, te va șoca profund atunci când, vrând-nevrând, nepregătit, vei fi nevoit să-l accepți. Va veni o vreme când fuga de tine te va obosi, neputința va domina puterea ta de a alege și a decide, când cei pe care îi iubeai, fără voia lor nu vor mai fi lângă tine, pentru tine. Nu te vei mai putea minți multă vreme; aparențele în spatele cărora te ascundeai te vor trăda, și vei rămâne singur, îngrozitor de singur. E atât de greu să vorbești sau să scrii despre asta…*
Prima mea cronică de teatru… Viața-mi pulsa fericită prin vene, iar piesa aceasta m-a oprit, pentru o clipă. Am tăcut, am ascultat, sufletul mi s-a înfiorat în fața tulburătoarei certitudini a suferinței morții. Și, nu după multă vreme, eu însămi, pe scena propriei mele existențe, m-am trezit, uluită și îngrozită, în fața răscolitoarei sale prezențe.
O violentă durere de cap… În câteva secunde am știut că ceva extrem de grav se întâmplă cu mine. Nu mai simțeam partea stângă a corpului, nu mai puteam merge. Am început să strig, tăcut, cu disperare: „Tatăl Nostru care ești în ceruri… nu mă lăsa, iartă-mă, mi-e frică!”. Un năucitor amestec de lumini, voci și umbre s-a revărsat peste mine: „Accident vascular cerebral”… „Atât de tânără”… sirena Salvării… întuneric…
Sentința am aflat-o după mai multe zile, la capătul cărora îmi revenisem parțial: „malformație arterio-venoasă parietală dreaptă ruptă, cu hematom intracerebral de 4,5 centimetri”. Putea fi operată, dar cu riscuri mari. Alternativa era una singură ‒ resorbirea naturală a hematomului și reconfigurarea vieții în funcție de un mănunchi de vase fragile, care s-ar fi putut rupe din nou oricând, a doua oară cu șanse minime de revenire.
Lupta cu pericolul în care eram obligată să trăiesc m-a învățat să simt miracolul fiecărei clipe, al fiecărui răsărit de soare, al existenței ca dar. Nu am știut până atunci că a vedea, a merge, a vorbi, a auzi, a simți sau a iubi ‒ toate acestea sunt minuni. Nimic nu mi-a descoperit cu atâta putere cât de prețioasă e viața. Nimic nu m-a apropiat atât de mult de Dumnezeu.
Este o diferență între a ști că O SĂ MORI și a ști CĂ MORI*. Mie mi-a fost dat să înțeleg, dincolo de cuvinte, inexorabilul acestei răvășitoare realități. Într-una din zile am început brusc să simt aceeași durere puternică de cap. Îmi amintesc senzația de amorțeală totală a corpului și sentimentul de panică: „Se întâmplă din nou, și a doua oară poate fi fatal”. Și, în clipa aceea, AM ȘTIUT CĂ MOR.
Au trecut douăzeci de ani de atunci. Cu timpul, am învățat să fac diferența între un accident vascular și crizele epileptice apărute ca urmare a leziunilor cerebrale. Am fost tratată la o clinică franceză care folosește raze Gamma pentru iradierea malformațiilor venoase. M-am căsătorit cu singurul băiat care m-a iubit cu adevărat încă din adolescență și viața mea a revenit treptat la normal. Aveam ascunsă însă în suflet o dorință curată… Un copil.
Istoricul medical i-a determinat pe medicii cărora le-am cerut sfatul să descurajeze categoric, în cazul meu, o sarcină. Durerea era adâncă și dorul fierbinte… În mare tristețe sufletească, am ajuns la Mănăstirea „Radu Vodă” din București, unde se află moaștele Sfântului Nectarie. Serenitatea care te cuprinde acolo, alinarea care-ți mângâie sufletul împietrit cu greu pot fi descrise în cuvinte. Acolo mi-am plâns durerea. Acolo mi-a fost dat să aud: „Stați aproape de Biserică, luați ulei, citiți acatistul, rugați-vă și, când va sosi vremea, să-i puneți numele Sfântului”. După o sarcină amenințată de crize epileptice și previziuni tragice, dar însoțită în fiecare zi de acatist, ungere, nădejde și o liniște care se înalță dincolo de toate, s-a născut băiețelul nostru, un copilaș frumos și sănătos ‒ Nectarie, picătură de viață într-un ocean al iubirii de oameni.
Multă vreme nu am mai fost în stare să judec pe cineva. Am simțit cu adevărat valoarea zilelor care ne sunt date. Însă, pe măsură ce totul se împlinea spre bine, am început să pierd, puțin câte puțin, din înțelepciunea aceea minunată cu care te încununează suferința. Și mi-am dat seama, într-un târziu, că nu mai știu cum e SĂ MORI… Doamne, nu mă lăsa să uit cum e să mori, pentru că numai așa voi avea puterea să trăiesc cu adevărat!
Va veni o vreme când, obosit de căutarea „celei mai fericite clipe”, vei înțelege că „ești pe moarte din momentul în care te naști”. Vei lăsa atunci să se mistuie, cu fiecare zi ce trece, o părticică din tine, din iubirea de tine, din răutatea și ambițiile tale, din neputința ta. „Marea trecere” nu te va mai surprinde; vei fi pregătit să nu te temi de moarte; ea va însemna pentru tine eliberarea spre adevărata Fericire. Și vei simți atunci că nu ești singur, că nu vei fi lăsat singur…*
Ioana Nichifor
Târgu Jiu
Premiul I la concursul de eseuri al lunii septembrie 2021
* Fragmente din cronica piesei „Trei femei înalte” de Edward Albee, jucată pe scena Teatrului de Comedie din București.
Mărturie publicată în Revista Familia Ortodoxa/Noiembrie 2021.
Sursa: http://familiaortodoxa.ro
