Şi se topeşte de dor

Pr. Savatie Bastovoi

În iubire, noi ne pierdem identitatea, murind în chip mistic pentru celălalt. Renunţăm la tot ce suntem, la orgoliu, la dorinţe personale, la odihnă, la bucurii, la locul nostru, doar pentru a ne afla lângă cel iubit şi a fi pe placul lui. Apostolul Pavel descrie şi el iubirea în acelaşi chip: „dragostea nu caută ale sale, ci ale aproapelui”. Cu alte cuvinte, dragostea moare pentru sine pentru a trăi în celălalt.

Oamenii se îndrăgostesc şi lumea spune că orbesc, că nu mai văd aşa cum vedeau mai înainte. Îndrăgostitul umblă ca un strigoi, nemaiţinând cont de pericole, de faptul că cei apropiaţi râd de el. Se desparte de tot ce a fost el. Cu alte cuvinte, moare în chip tainic pentru a se naşte într-o altă realitate, realitatea fiinţei iubite.

Această orbire şi uitare de sine nu este neapărat un lucru suprem, capabil să dobândească iubirea, ci este o preînchipuire a morţii mistice prin care trece sufletul transfigurat prin iubire. Moartea spirituală care însoţeşte iubirea este un lucru atât de evident, încât până şi în limbajul de rând avem expresii precum „este mort după cutare”, sau „se prăpădeşte, se usucă, moare de dor” etc.

Chiar dacă starea de îndrăgosteală şi orbire vremelnică este ceva ce se întâmplă orişicui, fără a însemna ceva spiritual, ba, dimpotrivă, de multe ori e chiar o cădere, totuşi Dumnezeu a lăsat în aşa fel lucrurile, ca prin această orbire pătimaşă noi să putem explica şi înţelege iubirea adevărată, curată şi veşnică. Prin orbirea şi renunţarea la sine de care dă dovadă tânărul îndrăgostit, Hristos a ilustrat iubirea faţă de Dumnezeu, de Biserică, iubirea tainică prin care se ţine lumea. De aceea comparaţia cu bucuria mirelui şi a miresei, cu nunta şi nerăbdarea fecioarelor care îşi aşteaptă mirele este folosită de mai multe ori de Hristos.

Însă moartea ca preţ al iubirii nu este doar o metaforă. Hristos a plătit pentru iubirea noastră preţul vieţii Sale. La fel şi sfinţii proroci şi mucenici şi-au pus sufletul pentru iubirea lui Hristos. Deşi a muri pentru celălalt nu este o poruncă, pentru că altfel, pentru a ne împlini în iubire, ar fi trebuit să murim, şi oamenii ar fi căutat prilejuri nesfârşite pentru moarte, totuşi moartea mistică ce se produce prin lepădarea de sine este o condiţie obligatorie a iubirii. Nu putem iubi fiind plini de noi.

Cu cât omul e mai plin de sine, cu atât iubirea lui este mai slabă. Cu cât atenţia şi interesul pentru propria mea persoană sunt mai vii, cu atât este mai searbădă şi mai muribundă iubirea mea pentru celălalt. Toate se învârt în jurul meu, iar celălalt este încă un pretext de a mă împlini pe mine însumi.

Murind unul pentru celălalt, ne naştem în chip tainic în Împărăţia iubirii. Eu mor ca să renasc în tine, pentru că mai înainte de asta te-am simţit pe tine trăind în mine. Această iubire supremă o descrie Apostolul Pavel în aceleaşi cuvinte: „căci nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.

De aceea şi lumea observă că cei ce se iubesc încep să semene între ei. Îndrăgostitul începe să vorbească cu cuvintele celui iubit, începe să asculte muzica pe care o ascultă el, să citească aceleaşi cărţi, să iubească aceleaşi locuri, aceeaşi mâncare, să aibă aceeaşi credinţă şi să împărtăşească aceleaşi bucurii. Cel ce iubeşte devine întru totul ca cel iubit, vorbind aceleaşi lucruri şi mărturisind acelaşi crez. Bucuria lui este bucuria celuilalt şi tristeţea lor este comună. Pentru că sunt uniţi în chip desăvârşit prin iubire, murind pentru sine şi trăind în celălalt, fiecare purtând în sine chipul şi glasul celui iubit, având acelaşi cuget şi aceeaşi dorinţă.

Total
128
Shares
Previous Post

În încercările pe care le îngăduie Dumnezeu, fiecare este probat şi îşi vede singur starea lui duhovnicească

Next Post

Sfințirea Bisericuței Cuviosului Paisie Aghioritul – Schitul Sf. Dimitrie Lacu – 2019

Related Posts