Mirenii spun: „Fericiţi sunt cei care trăiesc în palate şi au toate înlesnirile”. însă fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa şi s-au eliberat din laţul acestui progres lumesc al multor înlesniri, sau mai degrabă al multor greutăţi, şi au scăpat de acest stres înfricoşător al vremii noastre de azi. Dacă omul nu îşi simplifică viaţa, se chinuieşte. în timp ce dacă şi-o simplifică, nu va avea acest stres.
Odată, la Sinai, un german i-a spus unui copil de beduin care era foarte deştept: „Tu eşti deştept, poţi învăţa carte”. „Şi după aceea?”, îl întrebă copilul. „După aceea o să devii mecanic”. „Şi după aceea?”. „După aceea îţi vei deschide un atelier de reparat maşini”. „Şi după aceea?”. „După aceea o să-l măreşti”. „Şi după aceea?”. „După aceea vei lua şi pe alţii să lucreze şi vei avea mult personal”. „Adică, îi spune, să am eu durere de cap, apoi să dau şi altuia durere de cap, iar după aceea altuia? Nu este mai bine acum, când nu am nici o durere de cap?”. Cea mai mare durere de cap vine din gândurile acestea: „Să facem aceasta, să facem cealaltă”. Dacă gândurile ar fi duhovniceşti, cel ce le are ar simţi mângâiere duhovnicească, iar nu o durere de cap.
Încă şi la mireni insist mult asupra simplităţii, pentru că multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinţă şi îi mănâncă stresul. Le vorbesc de cumpătare şi nevoinţă. Strig mereu: „Simplificaţi-vă viaţa şi stresul va fugi”. Cele mai multe divorţuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe treburi, multe lucruri şi astfel se ameţesc. Lucrează amândoi, tata şi mama, şi îşi lasă copiii de izbelişte. Osteneală, nervi – din probleme mici, scandaluri mari – apoi divorţ fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă şi-ar simplifica puţin viaţa, ar fi şi odihniţi, şi veseli. Acest stres este o catastrofă.
Odată mă aflam într-o casă foarte luxoasă. Discutând cu stăpânii ei, aceştia mi-au spus: „Noi trăim în rai, în timp ce alţi oameni duc lipsă”. „Trăiţi în iad”, le spun. Nebune, în noaptea aceasta… , a spus Dumnezeu bogatului. Dacă Hristos m-ar întreba: „Unde vrei să trăieşti, într-o puşcărie sau într-o casă ca aceasta?”, eu aş răspunde: „într-o puşcărie întunecată”, pentru că puşcăria m-ar ajuta. Mi-ar aminti de Hristos, de Sfinţii Mucenici, mi-ar aminti de pustnicii care au stat în crăpăturile pământului, mi-ar aminti de călugărie. Puşcăria ar semăna puţin şi cu chilia mea şi m-aş bucura. Dar casa voastră de ce mi-ar aduce aminte şi la ce m-ar ajuta? De aceea puşcăriile mă odihnesc mai mult decât un salon lumesc, dar şi decât o chilie frumoasă a unui monah. De mii de ori aş prefera să stau în puşcărie, decât într-o astfel de casă.
Odată, fiind găzduit în casa unui prieten din Atena, gazda m-a rugat să primesc un creştin înainte de a se lumina de ziuă, deoarece în altă vreme a zilei acela nu putea. Acel om a venit bucuros şi slăvind neîncetat pe Dumnezeu. Avea multă smerenie şi simplitate şi-mi cerea să mă rog pentru familia lui. Fratele acesta era cam de 38 de ani şi avea şapte copii. Împreună cu familia lui mai stăteau şi cei doi părinţi ai săi; în total unsprezece suflete, care locuiau cu toţii într-o singură cameră. îmi spunea cu toată simplitatea pe care o avea: „Camera ne încape numai atunci când stăm în picioare, dar când trebuie să ne culcăm nu ne mai încape, căci este puţin strâmtă. Dar, slavă lui Dumnezeu, acum am făcut un adăpost pentru bucătărie şi am rezolvat-o. Părinte, noi cel puţin avem un acoperiş deasupra capului, în timp ce alţii stau sub cerul liber”. Lucra ca tocilar. Locuia în Atena şi pleca înainte de a se lumina de ziuă ca să ajungă la timp în Pireu, unde lucra. Din pricina statului în picioare şi a multelor drumuri avea varice, care îl deranjau, însă multa lui dragoste faţă de familie îl făcea să uite durerile şi suferinţele. Mai ales se prihănea pe sine mereu şi spunea că nu are dragoste, pentru că nu face fapte bune cum se cuvine unui creştin şi lăuda pe femeia sa că face fapte bune, fiindcă pe lângă copiii şi socrii ei, de care avea grijă, mergea şi lua lucrurile bătrânilor din vecinătate, pe care le spăla; le punea acestora casele în rânduială şi le făcea şi câte o supă. Pe faţa acestui bun creştin se putea vedea zugrăvit Harul dumnezeiesc. Avea înlăuntrul său pe Hristos şi era plin de bucurie, iar camera sa era plină de bucurie paradisiacă. În timp ce aceia care nu au înlăuntrul lor pe Hristos sunt plini de nelinişte. Chiar şi numai doi oameni dintre aceştia să fie, nu încap nici în unsprezece camere. Pe când acei unsprezece oameni, care aveau pe Hristos în ei, încăpeau într-o singură cameră.
Chiar şi pe unii oameni duhovniceşti îi vezi că nu încap, oricât loc ar avea, fiindcă înlăuntrul lor n-a intrat în întregime Hristos. Dacă femeile ce au trăit în Farasa ar fi văzut luxul care există azi, chiar şi în mănăstiri, ar fi zis: „Va arunca Dumnezeu foc să ne ardă! Ne va părăsi Dumnezeu”. Acelea îşi făceau treburile taca-taca. Dis-de dimineaţă trebuiau să scoată caprele la păscut, apoi să deretice casa. După aceea, mergeau la bisericuţele din împrejurimi ori se adunau prin peşteri, unde vreuna, care ştia puţină carte, citea sinaxarul cu Sfântul zilei. Pe urmă dă-i la metanii; rosteau apoi şi rugăciunea: Doamne Iisuse… Lucrau şi se osteneau. Femeia trebuia să ştie să coasă toate hainele casei. Şi pe atunci le cosea cu mâna. Maşini de cusut erau puţine, iar acelea numai în oraşe; în sate nu existau. în Farasa exista numai o singură maşină de cusut. Coseau încă şi hainele bărbaţilor lor, care erau mai comode decât cele de astăzi, iar ciorapii îi împleteau cu mâna. Aveau gust, tragere de inimă, şi le mai rămânea şi timp, fiindcă ele pe toate le făceau simple. Femeile din Farasa nu se uitau la amănunte. Trăiau bucuria călugăriei. Şi dacă, de pildă, pătura nu era bine întinsă şi atârna puţin într-o parte şi i-ai fi spus: „îndreaptă pătura!”, ea ţi-ar fi răspuns: „Te împiedică la rugăciune?”.
Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniştiţi. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor nelinişte şi deznădejde. „Cutare a reuşit în viaţă fiindcă şi-a făcut două blocuri de locuinţe sau pentru că a învăţat cinci limbi etc. Iar eu nu am nici un apartament şi nu ştiu nici o limbă străină. Oh, sunt pierdut!”. Unul are o maşină şi începe: „Cutare are una mai bună. Să-mi iau şi eu”. Ia una mai bună, însă tot nu se bucură de ea, pentru că altul are una încă şi mai bună. Şi ia pe cea încă şi mai bună, dar după aceasta află că unii au avioane personale şi iar se chinuieşte. Nu se mai opresc. în timp ce unul ce nu are maşină slăveşte pe Dumnezeu şi se bucură. „Slavă lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic că n-am maşină. Am, în schimb, picioare sănătoase şi pot merge. Câţi oameni nu sunt cu picioarele tăiate şi nu se pot sluji pe sine, nu pot ieşi la plimbare, ci le trebuie un om să-i slujească, în timp ce eu am picioarele mele!”. Şi un şchiop se bucură când spune: „Alţii sunt lipsiţi de amândouă picioarele!”. Nemulţumirea şi nesaţiul sunt un mare rău. Cel robit bunurilor materiale este stăpânit mereu de mâhnire şi de nelinişte, pentru că pe de o parte tremură ca să nu piardă cele materiale, iar pe de alta ca să nu i se ia sufletul. într-o zi a venit un bogat din Atena şi mi-a spus: „Părinte, am pierdut legătura cu fiii mei. Mi-am pierdut copiii!”. „Câţi copii ai?”, îl întreb. „Doi”, îmi răspunde. „I-am crescut cu lapte de pasăre. Tot ce au vrut au avut! Chiar şi maşină le-am luat”. Din discuţie a reieşit că şi el avea maşina lui, femeia sa pe a ei, iar copiii lui pe a lor. „Binecuvântatule, i-am spus, tu în loc să-ţi micşorezi problemele, le-ai mărit. Acum ai nevoie de un garaj mare pentru maşini, de un mecanic pe care să-l plăteşti de patru ori mai mult ca să le repare, ca să nu mai vorbim de faptul că vă primejduiţi toţi patru în fiecare clipă să muriţi. în timp ce dacă ţi-ai fi simplificat viaţa, familia ţi-ar fi fost unită, v-aţi fi înţeles unul pe altul şi nu ai fi avut aceste probleme. Nu sunt vinovaţi copiii tăi, tu eşti vinovat că nu te-ai îngrijit să le dai o altă educaţie”. O familie, patru maşini, un garaj, un mecanic etc.! Ce are dacă merge unul mai târziu? Toate aceste înlesniri nasc greutăţi.
Altă dată a venit un alt familist la coliba mea – familia lui era alcătuită din cinci persoane – şi mi-a zis: „Părinte, avem o maşină şi mă gândesc să-mi iau alte două. Ne vor ajuta”. „Dar te-ai gândit cât vă vor îngreuia? l-am întrebat. Pe cea pe care o ai o pui acolo, într-o gaură, însă pe toate trei unde le vei pune? Îţi va trebui un garaj şi o magazie pentru carburanţi. Veţi trece prin trei primejdii. Mai bine să aveţi una şi să vă limitaţi ieşirile. Veţi avea atunci timp să vă vedeţi şi de copii. Veţi avea şi linişte. Simplificarea este totul”. „Nu m-am gândit la aceasta”, îmi zice.
– Părinte, ne-a spus cineva că de două ori nu şi-a putut opri alarma maşinii, o dată pentru că a intrat o muscă şi a doua oară fiindcă el însuşi a intrat incorect în maşină.
– Viaţa lor este mucenicească, fiindcă nu îşi simplifică lucrurile. Cele mai multe înlesniri pricinuiesc greutăţi. Mirenii se îneacă în mulţimea lucrurilor. S-au umplut de înlesniri peste înlesniri şi şi-au făcut viaţa grea. Dacă omul nu îşi va simplifica lucrurile, atunci o înlesnire îi va naşte un nou şir de greutăţi.
Când eram mici făceam dintr-un mosor o jucărie minunată şi ne bucuram de ea. Copiii mici se bucură de o maşinuţă mai mult decât oricare din părinţii lor, atunci când aceştia îşi cumpără un Mercedes. Dacă întrebi o fetiţă: „Ce vrei, o păpuşă sau un bloc de locuinţe?”, vei vedea că îţi răspunde: „O păpuşă”. Aşadar, copiii mici cunosc deşertăciunea lumii.
– Părinte, ce ajută mai mult pentru ca cineva să cunoască această bucurie a cumpătării?
– Să prindă sensul cel mai adânc al vieţii. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu.. De aici porneşte simplitatea şi orice înfruntare corectă a lucrurilor.
Cuviosul Paisie Aghioritul
