„S-a smerit pe Sine”…
Dumnezeul nostru, așa cum este nesfârșit și necuprins în măreția Sa, tot la fel de nesfârșit și necuprins este și în smerenia Sa. S-a smerit pe Sine până la sfârșit și a luat Trup omenesc. „Cuvântul Trup S-a făcut și S-a sălășluit întru noi”, scrie Evanghelistul Ioan[1], și a devenit om desăvârșit, ca să ne izbăvească de păcat. Pentru un om de lut, pentru un neascultător și un trădător, care a devenit vas al patimilor și al demonilor, S-a pogorât întreaga Sfântă Treime și Fiul S-a spânzurat pe Cruce.
Ne-a cercetat ca să ne facă prieteni și fii ai lui Dumnezeu prin renaștere, în vreme ce păcatul ne făcuse străini și vrăjmași ai Săi. S-a apropiat de noi, ne-a însoțit, ne-a cunoscut într-un oarecare fel omenesc cine suntem, ne-a compătimit ca pe niște oameni omorâți de păcat, răniți cu răni urâte, pline de duhoare. Nu S-a scârbit de noi, ci S-a încins cu ștergarul, a îngenuncheat și ne-a spălat picioarele. Dumnezeu a îngenuncheat înaintea omului! Creatorul înaintea creaturii! Cel fără patimă înaintea celui pătimaș! Cel Curat înaintea celui întinat! A spălat picioarele trădătorului Său! Nu S-a scârbit de el, deși știa că avea să-L trădeze. Nu putea să-l oprească? Desigur, căci ce este cu neputință la Dumnezeu? Și totuși îl lasă liber, după voința și alegerea sa. Și îndură toată această nedreptate. Nesfârșită este dragostea Lui, smerenia și răbdarea Lui. Și toate acestea, ca să ne arate calea ce duce la Dumnezeu, și anume smerenia.
„S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce”[2]. Prin smerenia Sa S-a supus Părintelui Ceresc înainte de zămislirea și Crucea Sa. „Dar nu precum Eu voiesc, ci precum Tu voiești”. Răspunde „facă-se voia Ta” și prin ascultare pășește spre Patimă și Cruce! Și nu a arătat smerenie numai față de Tatăl Său Ceresc, ci și aici pe pământ a avut supunere desăvârșită față de Maica Sa după Trup și de părutul tată al Său. Vedem pe Dumnezeu plecându-Se atât de mult și zicându-ne: „Tot ce Mă vedeți făcând, să faceți și voi. Dacă Eu m-am smerit și vă spăl picioarele, aceasta trebuie să o faceți și voi”.
Să iubim din toată inima smerenia lui Hristos. În toate să-L aducem pe Hristos înaintea noastră și să cercetăm ce a făcut Hristos aici, ce a făcut acolo? La fel să fac și eu. Acela fără de păcat, eu om; Acela a pătimit pentru mântuirea mea, însă eu, dacă nu am cunoașterea aceea, ca să le fac pe toate pentru Dumnezeu, peste tot, cel puțin să mă nevoiesc să le fac, ca să-mi mântuiesc sufletul. Dumnezeu a făcut ascultare de om, în timp ce noi ne îngreuiem să facem ascultare pentru Dumnezeu, chiar și față de părintele duhovnicesc. Iar dacă cineva nu se smerește, nu poate nici să se supună. Căci ascultarea corectă, sinceră, presupune smerenie.
Aceasta este singura cale, care îl izbăvește pe creștin de orice greutate demonică. Fără smerenie nu se mântuiește sărmanul om. Dimpotrivă, mândria l-a aruncat din Cer pe Lucifer și toată tagma sa. Mândria l-a condus pe Adam la neascultare, la grăire-împotrivă, la izgonirea din Rai. Egoismul și mândria se ridică ca un zid, și astfel Dumnezeu nu poate comunica cu noi. Dimpotrivă, smerenia, această virtute preasfântă, îl înmiresmează pe om. Omul smerit este învățat de smerenie cum să se poarte cu fratele său. Cel smerit niciodată nu scoate un cuvânt greu, care îl amărăște pe aproapele său. Cel smerit, oriunde ar merge, devine foarte cunoscut pentru virtutea sa. De aceea și marii părinți, cei îmbogățiți cu harul smereniei, aveau noblețea duhovnicească, cu care îi cucereau pe toți.
Tot astfel și noi, să ne străduim să fugim de ochii oamenilor, când intenționăm să facem ceva bun. Pe cât putem, să lucrăm în ascuns poruncile lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, Care cunoaște orice lucrare ascunsă a omului, dar și cel mai adânc gând pe care îl are, ca să-și ascundă faptele sale, ca să nu devină cunoscut și să fie slăvit, are planul Său, cum să slăvească acel suflet. Nicio faptă sau rugăciune ce se face cu smerenie, nu este nimicită de Domnul. Cu cât cineva se smerește, cu atât se înalță. Cu cât fugim de slavă, cu atât slava ne urmărește. Mulți oameni sfinți s-au străduit să-și ascundă virtutea, ca să nu fie slăviți pe pământ. Dar cu cât ei au încercat să fugă de lauda omenească, cu atât Dumnezeu i-a făcut cunoscuți, i-a slăvit, i-a cinstit.
[1] Ioan 1, 14.
[2] Filipeni 2, 8.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
