Mai toată lumea crede că are discernământ când afirmă ceva, când face o alegere sau judecă o cauză oarecare. Dar Părintele Cezar Axinte ne învaţă că discernământul este, în primul rând, rodul smereniei, al smereniei lui Hristos, ca urmare a purtării Crucii şi a unei permanente prihăniri de sine. Dacă primim acest cuvânt, atunci fiecare dintre noi poate să realizeze singur pe ce scară este în discernerea lucrurilor, de fapt, în înţelegerea cuprinzătoare a lumii în lumina Duhului, pătrunderea raţiunilor în Domnul, Cel care, în Adevăr, este totul în toate. Avem, aşadar, acum criteriul Adevărului. (G.F.)
– Părinte, trăim vremuri de mare tulburare, în care nu mai știm să deosebim ce e bine de ce e rău. Vedem că Sfântul Isaac Sirul spune: „Virtutea cea mai mare este discernământul”. Cum să înțelegem acest cuvânt în viețile noastre?
– O întrebare pe cât de grea, pe atât de abruptă. Ca să fie limpede din capul locului, vorbim despre un subiect foarte înalt, despre o virtute pe care rar o găseşti în zilele noastre. O virtute despre care toţi Părinţii cu viaţă sfântă, din experienţa duhovnicească de veacuri, au spus că, fără acest dar al lui Dumnezeu, fără dreapta socoteală, chiar şi în viaţa duhovnicească există mare risc să cazi – ori în stânga, ori în dreapta.
Eu nu pot să mă refer la o experienţă personală când vorbesc despre darul discernământului, dar am citit la Sfinţii Părinţi că harisma aceasta se dobândeşte de cei care ajung la nepătimire. Prin urmare, până să ajungi la această harismă, trebuie să treci prin nişte etape duhovniceşti, dar am observat că toţi Părinţii leagă această harismă de smerenie. Adică nu s-a pomenit să ajungă un cuvios la harisma discernământului fără să aibă smerenie. Şi smerenia, în zilele noastre, se obţine, cum spunea Sfântul Siluan Athonitul, prin cuvântul acesta: „Ţine-ți mintea în iad…”. E vorba de situaţia în care omul care L-a cunoscut pe Duhul Sfânt pierde harul ‒ şi Sfântul Siluan spunea că, de fapt, această pierdere se datorează faptului că omul uită de păcate, uită să se defăimeze pe sine, să se prihănească pe sine. Aşa că la această harismă a discernământului nu se poate ajunge decât prin Cruce. Singura posibilitate, de altfel, de a-L cunoaşte pe Duhul Sfânt este Crucea. Şi, ajungându-se la smerenie, gustând o fărâmitură din smerenia lui Hristos, un astfel de om are şi dreapta cugetare şi ajunge la darul osebirii duhurilor.
– Care sunt roadele discernământului?
– Caracteristica marilor duhovnici ai tuturor timpurilor este harisma aceasta a discernământului, care este un dar al lui Dumnezeu mai mare decât învierea morţilor. Pentru că, iată, fiul văduvei din Nain a fost înviat, dar iar a murit. Evanghelia tace, nu mai spune nimic despre el; nu ştim ce s-a mai întâmplat cu el după aceea. Însă, dacă un Părinte are darul de a învia morţi, şi omul care înviază trupește nu înviază şi sufleteşte, o să meargă sigur la gheena. Dar dacă un Părinte are harisma discernământului, un astfel de Părinte poate să învieze suflete în Hristos ‒ pentru că, zice foarte frumos undeva Sfântul Ioan Teologul: „Ştiu faptele tale: îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3:1) ‒ și atunci, trebuie să ştim că Părintele duhovnicesc care primeşte acest dar va învia multe suflete.
Pentru că, ce se întâmplă? În primul rând, după cum spun Sfinţii Părinţi, darul discernământului este acela că omul cunoaşte voia lui Dumnezeu şi o împlineşte pe ea. La noi, marea problemă este că, în toate faptele, gândurile, cuvintele noastre, nu cunoaştem voia lui Dumnezeu, nu ştim de unde ne vin gândurile. Ne vin de la trup? Ne vin de la lume? Ne vin de la vrăjmaş? Ne vin de la Dumnezeu? Deci acest dar al deosebirii gândurilor, care este darul Duhului Sfânt, aduce după sine cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Şi ce poate să fie mai mult pentru un creştin decât să cunoască voia lui Dumnezeu? Noi, oamenii obişnuiţi, oamenii trupeşti, avem gânduri trupeşti. Omul duhovnicesc care are smerita cugetare, și un astfel de om Îl are pe Duhul Sfânt, care lucrează în el şi-i arată voia lui Dumnezeu.
Noi ne luptăm, cum spune Sfântul Apostol Pavel, cu mâinile prin aer (I Corinteni 9:26), spre râsul demonilor. Nu reuşim să ne apărăm, ne loveşte vrăjmaşul aşa, ca la „bâza”, iar noi nu ştim de unde ne-a lovit şi cine ne-a lovit, pentru că nu deosebim nici gândurile noastre, nici cuvintele noastre, nici faptele noastre. De aceea, toată strădania noastră trebuie să se îndrepte spre cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Să ne întrebăm în permanență: care este voia lui Dumnezeu? Este bineplăcut lui Dumnezeu ceea ce gândesc acum? Este bineplăcut lui Dumnezeu ceea ce fac acum? Oare este bineplăcut lui Dumnezeu ca eu să vorbesc despre o taină atât de înaltă, cum este darul acesta al discernământului?
„Păcatul e ca un fir de nisip în ochi”
– Și noi, care nu avem discernământ, cum să ştim dacă facem voia lui Dumnezeu?
– Păi, asta este! Nu ştim! De aceea ne-a lăsat Dumnezeu un dar atât de mare, cum este preoția. Spunea Părintele Arsenie Papacioc că două daruri minunate a lăsat Dumnezeu pe pământ: pe Maica Domnului şi preoţia. Iată, dacă noi credem că e greu să ajungi la Maica Domnului, îl avem pe preot, care este aproape de noi și la care putem ajunge oricând. Unii au început să-l atârne pe preot la breloc. Până şi marile vedete, ca să fie în trend, spun: „Am vorbit cu duhovnicul meu”.
Deci noi nu ştim dacă avem dreaptă socoteală, tocmai de aceea Dumnezeu ne-a dat darul acesta al preoţiei, ca să stăm întotdeauna în ascultare şi la sfat cu duhovnicul. Ce mare lucru că te poţi duce, aşa cum eşti, la duhovnicul tău!
– Și cum să facem, că nu putem să-l deranjăm pe duhovnic pentru orice mărunţiş?
– Adevărat, dar începem să facem măcar primii pași cu duhovnicul. Nu putem spune: „Vreau să învăţ să scriu de unul singur!”. O să învățăm întâi să facem primele linuțe, apoi învăţăm literele, și după aceea o să învăţăm şi să citim şi să scriem. Tot așa, cu duhovnicul putem să punem început bun. Și așezăm această rânduială mai presus de toate în viaţa proprie, căci fără pocăinţă, fără o răstignire a minţii, fără Cruce, nu putem să ajungem la un rezultat duhovnicesc.
Noi încă nu am pus început bun în viaţa duhovnicească. Putem să facem o rugăciune, putem să avem evlavie la sfinţi, dar nu este suficient. Acestea sunt lucruri exterioare. Pentru lucrurile de adâncime, cum este acest dar minunat despre care vorbim, discernământul, noi trebuie, mai întâi de toate, să căutăm sfat. Şi, pe măsură ce ne smerim, pe măsură ce facem pocăinţă, Domnul ne va da să cunoaştem voia Lui, dar chiar şi atunci rămâne legătura aceasta extraordinară dintre fiul duhovnicesc şi duhovnic. De aceea i se spune „duhovnic”, pentru că el stă – sau ar trebui să stea! – în legătură cu Duhul Sfânt, şi cele pe care i le spune fiului duhovnicesc să fie de la Duhul Sfânt. Chiar dacă el nu este la măsura acestui dar, totuşi, pentru harul pe care l-a primit la hirotonie, Dumnezeu poate să-i dea prin el un cuvânt ucenicului care să-i fie de folos, care să discearnă binele de rău, acolo unde granița este foarte, foarte fină, pentru că şi în lucrurile cele mai bune poate să existe o semnătură a diavolului.
– Aţi vorbit despre pocăinţă. Vrem să facem pocăinţă, Îi cerem Domnului să ne dea pocăinţă, dar simţim că nu avem pocăinţă adevărată. Cum să ajungem la acea pocăinţă care poate muta şi munţii din loc?
– Aceasta a fost şi preocuparea principală, iată, a Cuviosului Siluan Athonitul. El spune un cuvânt foarte, foarte pătrunzător, care arată că avea şi darul discernământului, şi anume că omul, dacă se desparte de această conştientizare a propriei păcătoşenii, dacă se desparte de prihănirea de sine, imediat vrăjmaşul îi fură toată lucrarea duhovnicească.
Ca să ajungi la pocăinţă, mai întâi de toate, trebuie să-I ceri lui Dumnezeu să-ţi dea să vezi păcatul propriu, să te vezi în starea în care eşti. Şi ce minunat dar e acesta, că Dumnezeu a lăsat duhovnicul, în faţa căruia te duci fără nicio mască, fără niciun fel de retuş, fără niciun fel de ambalaj. Te duci în faţa lui Dumnezeu aşa cum eşti tu. Și este un dar nepreţuit să poţi să apari în faţa lui Dumnezeu aşa cum eşti tu, şi să-I ceri lui Dumnezeu puterea să te vezi aşa cum eşti tu. Şi, în măsura împlinirii acestei porunci, poţi să dobândeşti pocăinţa. Faci ascultare de Părintele duhovnic, şi din ascultare vine smerenia, și din smerenie vine smerita cugetare, şi din smerita cugetare vine, bineînţeles, dreapta socoteală.
Aşa, în teorie, lucrurile sunt foarte clare. În practică însă, de cele mai multe ori, mintea noastră se înalţă asupra lucrurilor, asupra oamenilor, asupra zidirii, până şi asupra lui Dumnezeu – de câte ori nu cârtim, nu-I cerem socoteală? Dar noi tot timpul trebuie să avem în minte vederea păcatelor noastre. Un exemplu practic: e ca şi cum ai avea un fir de nisip în ochi, şi e un fir de nisip atât de mic, încât nici nu-l vezi. Ei, dar nu ai pace până nu-l scoţi! Dai cu apă, te duci la medic, pui picături de tot felul, şi nu te laşi până nu scapi de acea jenă. Cam aşa trebuie să fie gândul nostru, dacă vrem să ajungem la pocăinţă: să simțim păcatul ca pe acel fir de nisip în ochi.
Şi păcatul nu înseamnă numaidecât cele pe care le cunoaştem din Pateric sau din Filocalii. Cugetul mărturiseşte în noi ceea ce este bine şi ceea ce nu este bine, ceea ce-I este plăcut lui Dumnezeu şi ceea ce nu-I este plăcut lui Dumnezeu. De exemplu, să luăm desfrânarea. Despre curvia trupului vorbeşte toată lumea, dar foarte puţini luăm seama la curvia inimii sau la curvia minţii. Sunt atâtea familii creştine în care oamenii, chiar în cadrul căsătoriei, duc o viaţă foarte dezordonată – și mă refer acum la viaţa intimă. Nu mai vorbim de curvia minţii! Iată, consumul de pornografie, fără o consecinţă imediată neapărat, adică omul nu-şi înşală soţia sau soţia nu-şi înşală soţul ‒ dar este chiar mai periculoasă această curvie, pentru că demonii iau în stăpânire inima şi lăuntrul omului. Şi atunci, aceste păcate deseori nu le mai mărturisim, ori că ne este ruşine, ori că nu ştim că sunt păcate. Şi atunci, nemărturisindu-le, nevăzându-le, şi conştiinţa este strangulată şi, bineînţeles, nici pocăinţa nu este autentică, nu este reală. O spovedanie automată, urmată de Sfânta Împărtășanie, dacă dezleagă duhovnicul, şi gata, te-ai pus bine cu Dumnezeu! Pentru că zice Hristos: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6:54) ‒ deci eu am mâncat Trupul, m-am unit cu Domnul, deci sunt bine!
„Creştinii vor fi biruiţi, dar nu se vor închina fiarei”
Sfântul Ioan Teologul are un cuvânt foarte interesant. Zice că atât de mari vor fi apăsările, încât oamenii îşi vor muşca limbile de durere, dar nu vor face pocăinţă (Apocalipsa 16:10-11). Or, este cutremurător cuvântul acesta, pentru că se petrece acum, sub ochii noştri! Noi suntem în stare să facem orice: revoluţie, să dăm foc, să pârjolim pământul, să dărâmăm garduri, să ne batem cu scutierii, orice… dar nu avem disponibilitatea pentru pocăinţă. De ce? Pentru că lucrurile pe care le facem noi sunt exterioare şi fără discernământ. Sigur, unele nu se exclud pe altele, adică nu m-ar deranja să văd două milioane de oameni mergând la Sfânta Cuvioasă Parascheva, dar, în acelaşi timp, aş vrea să văd măcar nouă sute de mii din acei două milioane care să meargă și la Sfânta Liturghie, ceea ce ar fi un lucru extraordinar. Aici ţine şi de dreaptă socoteală şi, repet, ţine şi de pocăinţă.
Un cuvânt de nădejde minunat legat de pocăinţă, pe care îl spune tot Sfântul Ioan Teologul, este că, în cele din urmă, creştinii vor fi biruiţi (Apocalipsa 13:7) – şi vedem deja timpurile acestea –, dar nu se vor închina fiarei, ci vor merge după Domnul oriunde Se va duce (Apocalipsa 14:4). Părintele Arsenie Papacioc spunea aşa: „Când ai luptat şi ai pierdut, ai câştigat necâştigarea”. Iată, creştinii vor fi biruiţi în luptă, dar nu se vor închina fiarei, ceea ce este un cuvânt de nădejde, care vine să arate că, în timpurile pe care le trăim, deşi s-ar părea că nu mai avem niciun fel de cuvânt de spus, totuși lupta va fi duhovnicească, în cele din urmă. Și bineînţeles că vom avea Părinţi cu darul acesta al discernământului, care ne vor conduce spre lupta aceasta extraordinară, războiul acesta nevăzut, care se dă, de fapt, în văzduhul inimii.
De aceea, mai întâi de toate, iată, noi trebuie să participăm, ca mădulare, la viaţa Bisericii. Nu poţi să te numeşti creştin fără Cruce, nu poţi să te numeşti creştin fără să participi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie! Mie mi se pare absurd ca cineva să spună că este creştin numai pentru faptul că are Sfântul Botez. Sigur, e o Taină minunată, dar nu este suficient, nu te califică automat la numele de creștin. Şi ce e foarte interesant este că omenirea a ajuns acum într-o fază duhovnicească a existenţei sale, a parcursului său în istorie. De ce? Pentru că vedem toate pildele din Evanghelie, cele pe care le-a dat Mântuitorul, că se împlinesc în mod duhovnicesc sub ochii noştri.
Dar să nu uităm că tot în planul duhovnicesc lucrează şi duhurile căzute. Așa că că astăzi vedem o luptă duhovnicească pe viaţă şi pe moarte, când apostoli mincinoşi, iată, întind năvoadele şi prind popoare întregi, și mulţi oameni îi urmează. Avem, de asemenea, semănători care aruncă sămânţă stricată, și noi ne hrănim din această sămânță stricată. Vedem ce căderi mari au fost în ultimul timp. Ceea ce arată că, în lupta aceasta, se naşte un creştin fără Cruce, care este mult mai periculos decât un creștin rătăcit sau un ateu, pentru că este într-o înşelare și mai mare. Unii dintre noi suntem, poate, creştini fără Cruce, adică cei care nu-I urmăm lui Hristos, fiindcă agentul patogen care a atacat astăzi lumea în lupta aceasta duhovnicească nu e biologic, nu e Covid-ul, ci înșelarea, învăţătura mincinoasă, indiferent din ce parte ar veni ea! De aceasta ar trebui să ne temem. Că spune Mântuitorul foarte clar: „Nu vă temeţi de cei ce vă ucid trupul, cei ce pot să aibă puterea aceasta asupra voastră…” (Matei 10:28) ‒ deci să nu ne temem de cei care ne pot ucide trupul, ci, iată, de alt agent patogen, care este duhovnicesc şi care ne primejduieşte mântuirea. De aceea şi spune că, „dacă va fi cu putinţă, şi cei aleşi vor fi înşelaţi” (Matei 24:24).
Deci agentul acesta duhovnicesc, de o patogenie îngrozitoare, este mult mai răspândit în zilele noastre. Cea mai răspândită religie astăzi în lume este arianismul. Noi înşine vedem în Biserică, şi chiar în fiii duhovniceşti, şi poate chiar în noi înșine cugetări ale lui Arie. Avem o conduită de aşa manieră, ca şi cum nu Hristos ar fi Mântuitorul, ci moartea ar avea ultimul cuvânt. De aceea spun că suntem într-o situaţie destul de grea, într-un moment de cumpănă, de schimbare de paradigmă. Și, bineînţeles, pentru „o revoluţie fără revoluţie”, cum spunea Părintele Arsenie, pentru o revoluţie lăuntrică a omului este necesară în primul rând participarea la Taine. Și, chiar dacă nu te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, dacă participi la Sfânta Liturghie, te vei împărtăşi de harul Duhului Sfânt, atât cât poate cuprinde vasul tău. Aşa cum într-un vas, dacă torni ulei, chiar dacă-l întorci cu faţa-n jos şi se scurge tot uleiul, când vei da cu degetul, tot mai rămâne acolo puţină grăsime, așa și noi trebuie să ne îmbibăm cu grăsimea aceasta duhovnicească, de la Duhul Sfânt. Alt drum nu avem. Singura noastră şansă este sfinţenia.
„Tată, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”
– Cum să-i privim pe fraţii noştri creştini care se tem de virus şi fug de apropiații lor?
– Trebuie să ne comportăm cu ei ca şi cu nişte mădulare ale noastre – ca un deget, ca o mână, ca un ochi care a păţit o vătămare. Atunci când loveşti fie și degetul cel mai mic, dacă dai cu ciocanul peste el, o să-ţi curgă lacrimi. Aşa trebuie să gândim, pentru că noi, care spunem că stăm, nu stăm de la noi, ci stăm din iubirea şi din mila lui Dumnezeu. Şi s-ar putea să vină un moment în care Dumnezeu să-i îngăduie vrăjmaşului să ne cearnă, tocmai ca să nu ne mândrim. Şi atunci este necesar în ziua de azi, mai cu seamă pentru cei care sunt în Biserică şi până mai ieri ne îmbrăţişam la Sfânta Liturghie şi spuneam: „Hristos în mijlocul nostru!”, să se roage cu lacrimi unii pentru alții.
Fiind atâta amestecare, e vreme de cernere, şi-i privim pe fraţii noştri care vor să se împărtăşească cu linguriţa de unică folosinţă sau nu vor să atingă Tainele, ca pe nişte mădulare bolnave, ca pe nişte copii ai noştri care au cerut partea lor de avere şi au plecat într-o ţară îndepărtată. Şi ştim că asupra acelei ţări a venit foametea. Şi aşteptăm, cu mâna streaşină la ochi, să ni se întoarcă copilul. Deci prin lacrimi pentru fraţii noştri, putem să stăm şi noi ‒ în cazul în care stăm.
(…)
Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu
