Preot Visarion Alexa
Singurul lucru cert pe care îl știm cu fiecare Revelion este că a mai trecut un an din viața noastră.
Cu fiecare zi ce trece, cu fiecare week-end, cu fiecare lună și an ce a trecut suntem mai aproape de moarte, iar timpul ce se scurge este ceea ce Domnul ne-a lăsat, ne-a dăruit, ca noi să răspundem chemării Lui.
Pentru un om care nu răspunde chemării lui Dumnezeu, timpul înseamnă doar apropiere de moarte, dar pentru un om care permanent trece printr-un act de trezvie, realizând de la zi la zi că fără Dumnezeu nimic nu se poate, timpul trece spre Înviere.
Aceasta este credința Bisericii: “Cel ce nu se împărtășeste, nu are viață în el!”. Un om care nu tânjește, care nu lucrează săptămâna cu gândul la împărtășirea cu Dumnezeu, este un om care se pregătește să moară, dacă nu cumva a și murit (sufletește), în viață fiind.
Putem, așadar, irosi timpul sau îl putem investi în Dumnezeu, pentru ca moartea să nu mai reprezinte un obstacol, o spaimă, ci poarta care ne duce în veșnicia Lui.
Timpul înseamnă mișcare…a omului spre Dumnezeu și a Domnului spre om. Mișcarea lui Dumnezeu către noi este Iubirea pe care El o varsă peste noi. El spune: “Eu stau la ușă și bat…”, vine spre noi, iar dacă noi Îl primim, atunci unirea cu Dumnezeu, sensul existenței noastre se împlinește.
De multe ori inima mea se întristează pentru că văd oameni care “se împiedică” în judecăți și micimi omenești, care n-au învățat nici până la vârsta maturității și a înțelepciunii că tot omul este păcătos și că e total nefolositor sufletului lor să cântărească oamenii, faptele lor, după judecățile lor omenești.
Ce știm noi despre “războiul” omului cu Dumnezeu, despre lupta sa, despre zbaterea lui? De ce să ne așezăm noi între omul acela și Dumnezeu, judecând și condamnând? Nu știm noi ce se află în sufletul fiecărui om de lângă noi, chiar dacă faptele acestea ne pot părea reprobabile. Nu știm noi căința din inima lui și dorința lui de îndreptare. Acestea doar Domnul le cunoaște.
Când vă apropiați de o biserică, de o comunitate parohială, nu stați să cântăriți toată ziua oamenii din jur, nu acesta este rostul viețuirii împreună, să fii cu ochii pe celălalt, să-l judeci și condamni, ci să-l rabzi, să-l ajuți și să-l iubești, să te faci tuturor toate- după cum Pavel ne spune- pentru a-i câștiga spre Hristos.
Consider că o parohie este ca o căsătorie în care Domnul ne așază. La început, cu toții trecem prin “focul cernerii”, în urma căruia unii rămân în parohie și duc testamentul unității mai departe, alții pleacă. Într-o comunitate parohială în care oamenii au înțeles testamentul unității, lucrurile sunt frumoase, oamenii își arată cu ușurință dragostea unii față de alții, puterea de a ierta este mare, iar iertarea vine rapid.
Cu toate acestea, deseori demonul poate dezbina și acolo unde lucrurile par indestructibile. Încercați și-n parohie, ca într-o căsnicie, să treceți peste toate răutățile, invidiile, peste egoism și să rămâneți uniți în jurul a ceea ce poartă cel mai concret chip al testamentului lăsat de Hristos nouă: POTIRUL cu TRUPUL și SÂNGELE LUI.
Primul punct al testamentului este UNITATEA și, dacă dumneavoastră vă veți răni unii pe alții, acest trup, această unitate se va rupe în bucăți cu o suferință extraordinară. Unii nu au înțeles lucrul acesta (ba chiar și preoți) și au lovit cu sete în trupul acesta al cărui cap este ÎNSUȘI HRISTOS, dar să știți că în această unitate stă moartea egoului nostru.
Cred că Potirul este o fereastră, o cale deschisă către Domnul, pe care vă invit să pășiți. Cred că unitatea și puterea unei parohii stau în Sfânta Împărtășanie. Cine renunță la Potir iese din unitate. Înțelegeți că sănătatea noastră sufletească, bucuria și nădejdea vieții noastre stau în puterea Sfintei Împărtășanii?!
Dumnezeu este ca o mamă! Ați văzut cum o mamă (om matur, adult, poate și cu vreo trei, patru diplome în buzunar) se apleacă asupra copilului ei și dă în mintea lui? Ați văzut cum se joacă o mamă cu pruncul ei? De ce? Din iubire pentru el! Din iubire pentru el se coboară la nivelul lui de înțelegere, într-o pedagogie totală, pentru a-l învăța, prin joacă, să trăiască și să biruiască în viață. Așa face și Domnul cu noi. Dă în mintea noastră, ne împlinește cele mai mărunte dorințe, doar pentru a ne arăta cât de mult ne iubește.
Încercați să intrați în noima Iubirii Lui și să iradiați în jur această Iubire! Nu lăsați inimile dumneavoastră să înghețe. Trăiți biruitor, biruind moartea, împărtășindu-vă cu Hristos la fiecare Liturghie!
An Nou Binecuvântat!
