Tedeumul este o slujbă de mulţumire şi de laudă adusă lui Dumnezeu în anumite ocazii festive din viaţa personală sau din cea socială a credincioşilor. Este o ierurgie de origine mai nouă și se numeşte aşa pentru că, între alte cântări care alcătuiesc rânduiala acestei slujbe, intră şi vechiul imn „Te Deum Laudamus…” („Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…”).
Slujba aceasta se mai numește și Doxologie (cuvânt sau cântare de slăvire), pentru că ea are un pronunţat caracter doxologic, adică exprimă îndeosebi sentimentele noastre de recunoștință, de mulțumire, de laudă și de slăvire față de Dumnezeu, pentru binefacerile primate de la El. De astfel, în însăși rânduiala slujbei este inserată și cunoscuta cântare bisericească numită doxologie (slavoslovie) „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu…”, care uneori se înlocuiește cu cântarea amintită, „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…”.
Slujba de Tedeum se tipărește, de regulă, într-o carte separată de slujbă și are mai multe variante, după natura momentelor sau a împrejurărilor în care se săvârșește. De exemplu, avem o rânduială a Tedeumului pentru Anul Nou, alta pentru sărbători comemorative, alta pentru zilele onomastice ale chiriarhilor, altele pentru diferitele sfințiri și inaugurări. Textul cântărilor și al rugăciunilor din care e alcătuită slujba acestor tedeumuri variază, fiind adaptat la împrejurarea sau ocazia respectivă, iar tipicul sau ordinea în care sunt înșiruite aceste rugăciuni și cântări este aceeași în toate tedeumurile.
De obicei Tedeumul se face după Sfânta Liturghie, dar și independent de această slujbă. Preotul rostește formula de binecuvânare pentru începutul slujbei („Slavă Sfintei Treimi…” sau „Bine este cuvântat Dumnezeul nostru…”), cădind în fața mesei special aranjate, având pe ea Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce. În timpul acesta se cântă „Împărate Ceresc…” și se rostesc rugăciunile începătoare. Apoi se citește un psalm care variază în funcție de împrejurarea săvârșirii Tedeumului, după care preotul rostește ectenia mare, care cuprinde cereri speciale pentru ocazia respectivă. Strana cântă apoi, de patru ori, imnul „Dumnezeu este Domnul…”, urmat de troparele rânduite, care și ele variază.
Cântărețul spune Apostolul, iar preotul citește pericopa evanghelică ce variază pentru fiecare fel de Tedeum, rostindu-se apoi ectenia întreită, care cuprinde, de asemenea, cereri speciale pentru împrejurarea respectivă. Urmează punctul culminant al slujbei, în care preotul rostește rugăciunea principală a acestei ceremonii, ce diferă în funcție de natura Tedeumului. Apoi se cântă Doxologia mare („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu…”) sau imnul („Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…”), după care urmează finalul sau otpustul slujbei. Preotul rostește apoi,cuvântarea ocazională, cerută de împrejurare și polihroniul (din grecescul poli = mult și hronos = timp), aclamațiile sau urările de la mulți ani.
Tedeumul se săvârșește la anumite date fixe din cursul anului bisericesc (1 septembrie, 1 ianuarie), la sărbătorile naționale, apoi la anumite momente de seamă din viața bisericească, la diferite aniversări din viața particulară sau socială a credincioșilor, la inaugurarea unei lucrări importante, precum și în alte ocazii în care suntem datori să aducem slavă și mulțumire lui Dumnezeu. Cât privește locul unde se săvârșește Tedeumul, acesta este de regulă Biserica, dar el poate fi făcut și în afara ei, la locul cerut de împrejurarea respectivă.
Originea Tedeumului trebuie căutată în vechea doxologie, adică în imnul de laudă al îngerilor la Naşterea Domnului („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu…”), al cărui text îl găsim în Sfânta Scriptură (Luca 2, 14). După modelul acestui imn, întrebuinţat în cultul creştin încă din cea mai adâncă vechime, s-au compus cu timpul alte imne similare, sub diverse forme şi denumiri (stihiri, tropare, condace, canoane), spre a exprima lauda şi mulţumirea adusă lui Dumnezeu, Sfintei Fecioare ori diferiţilor sfinţi. Acestea se intercalau în rânduiala serviciilor divine zilnice, mai ales la Vecernie şi laUtrenie, devenind cu timpul părţi componente ale rânduielilor acestor sfinte slujbe.
Unul dintre aceste imne este şi Te Deum laudamus, care a dat numele său slujbei de care ne ocupăm. Este unul dintre cele mai vechi imne creştine, dar asupra vechimii, originii şi paternităţii lui, istoricii literaturii creştine şi liturgiştii nu sunt încă de acord, exprimând cele mai diverse păreri în această privinţă, unii atribuindu-l Sfântului Ambrozie cel Mare, iar alții Sfântului Niceta de Remesiana. Dar acest imn, în forma lui dezvoltată de azi, constituie rezultatul unei lungi evoluţii.
În Biserica Ortodoxă Română se compuneau mai de mult (sec. XVI) rugăciuni de cerere sub formă de canoane şi stihiri, adresate lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi altor sfinţi, la diferite momente din viaţa creştină. În vremea mai nouă, în Biserica Ortodoxă Română s-a simţit nevoia de a se alcătui chiar slujbe întregi, de sine stătătoare, pentru a da glas sentimentelor de recunoştinţă, de slăvire şi mulţumire ale credincioşilor izolaţi ori ale obştii religioase (Bisericii întregi), faţă de Dumnezeu, în diferite prilejuri şi împrejurări cu caracter festiv, comemorativ ori jubiliar din viaţa lor casnică, gospodărească ori religioasă. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, diferiţi ierarhi români au tipărit, pentru folosinţa eparhiilor lor, cărţi de ritual cuprinzând mai multe slujbe de acest fel, adunate la un loc sub titlul de Tedeum, întrebuinţat atunci pentru prima dată în acest sens. În 1879 se tipăreşte prima ediţie completă şi oficială a acestei cărţi, pentru uzul întregii Biserici Ortodoxe Române.
Tedeumurile sunt concepute şi practicate ca slujbe aduse din partea întregii obşti religioase, fiind totdeauna adresate lui Dumnezeu, iar în conţinutul lor, cu excepţia câtorva Tedeumuri, predomină nota euharistică şi doxologică, adică exprimarea sentimentelor de recunoştinţă şi de mulţumire, de laudă şi de preamărire.
Extras din Liturgica specială– Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Editura Lumea Credinței
