– Gheronda, se poate să se smerească cineva cu mintea, fără să se smerească cu inima?
– Mai demult mănăstirile şi casele aveau uşi foarte scunde şi, ca să intre cineva, trebuia să-şi plece capul; dacă nu se pleca, se lovea la cap. În felul ăsta îşi pleca puţin grumazul şi se învăţa minte ca altă dată să fie atent să nu se mai lovească şi să se facă de râs. Cu această pildă vreau să spun că smerirea cu mintea este măsura cea mai de jos, care este necesară pentru ca să n-ajungă cineva să-şi spargă capul şi astfel să-şi piardă reputaţia.
Iată, zilele trecute a venit o maică şi mi-a spus: „Gheronda, mi-a spus stareţa că la cântare mă mândresc cu vocea mea, şi de atunci iau aminte la aceasta şi mă străduiesc să cânt mai smerit”. „Ai înţeles ceea ce ţi-a spus stareţa? am întrebat-o eu. E nevoie să-ţi dai seama de această neputinţă a ta şi să vrei să scapi de ea. Căci dacă strădania ta de a nu te lăuda cu vocea ta este numai una exterioară, doar ca să nu-ţi mai facă observaţie stareţa, atunci poţi ajunge să te lauzi cu toate ale tale”.
– Gheronda, deşi pun gânduri smerite înlăuntrul meu, în adânc există totuşi o preţuire de sine. Cum se împacă acestea?
– Tu doar aduci gânduri smerite în mintea ta, dar aceste gânduri nu-ţi ating inima. Dacă ţi-ar atinge inima, te-ar schimba lăuntric, în sensul cel bun, şi ai fi ca un Înger. Smerenia inimii este totul. Ce spune Sfântul Isaac Sirul? „Cel cu adevărat smerit nu caută cu mintea sa chipuri de a se smeri, ci este cu adevărat smerit cu inima”[1].
[1] Vezi Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Cuvântul XX.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
