Maica Domnului avea smerenie. Nu a fost o persoană oarecare. Ci a fost urmașa Împăratului și Profetului David, față de care iudeii aveau multă prețuire. Și, așa cum am spune astăzi, toate ușile erau deschise pentru ea. Însă ea a preferat nearătarea. Și a stăruit în ea de bunăvoie nu numai în clipele grele ale Pătimirilor de pe Cruce, ci și în clipele de slavă ale Învierii și Cinzecimii. Iar aceasta se vede și din evangheliile care niciodată nu vorbesc despre rolul ei în Biserica primară. Ea, care este ființa cea mai înaltă din neamul omenesc!…
Smerita-cugetare este o virtute care lipsește poate că mai mult de la noi, care ne socotim oamenii Bisericii și care îi privim pe ceilalți cu o oarecare superioritate.
Ne place să se vorbească despre noi și adeseori „încântarea de sine” aprinde „becul roșu”. Dar nouă ne place lauda venită de la oameni, popularitatea, aplauzele. Iar aceasta a priceput-o și satana și ne umflă egoismul precum un balon. Astfel încât noi ne lăudăm pentru diplomele noastre, pentru calitățile noastre, pentru faptele noastre cele bune și… pentru virtuțile noastre. Dar se naște întrebarea: un om care caută și se desfătează de aprecierea lumii, ce mai are de așteptat din partea lui Dumnezeu, Care a spus: „spre cine voi căuta, decât spre cel smerit și liniștit care tremură la cuvintele Mele?”. „Cui să dau harul Meu, decât celui smerit și liniștit, care își face datoria fără fală și care respectă și împlinește voia Mea?”.
Într-o epocă plină de trufie, care distruge comunicarea prin zidurile ce le ridică, smerita cugetare este singura soluție.
