Smerenia prost înțeleasă

În mediile bisericeşti, mai ales, se poate observa o folosire exagerată, retorică, redundantă chiar, a cuvântului smerenie. „M-am smerit!” sau „Mă smeresc!”, auzi ca scuză într-o mulţime de situaţii. Dar nu doar cuvântul e problema. La noi, la români, sub străini fiind de peste 300 de ani, „a te smeri” a devenit o adevărată boală, un complex faţă de tot ceea ce este din afara noastră, care ne provoacă originalitatea sau excelenţa. Este o scuză internalizată de-a lungul timpului, un fel de justificare cu tentă creştină a unei mentalități inculcate de străinii care ne-au condus şi ne-au pus pumnul în gură ori de câte ori puteam să ne afirmăm ca neam.
 
De aceea avem tendinţa să nu cerem de la noi prea mult, de parcă nu am avea capacitatea să ne depăşim condiţia. „Nu facem noi treabă ca nemţii!”, auzeai adesea în trecut. Acum nu prea mai ai de ce să auzi aşa ceva, pentru că nu mai producem aproape nimic. Şi, totuşi, în prima generaţie de după ’90, milioane de români supracalificaţi au fost absorbiţi în piaţa de muncă occidentală pe posturile pe care le aveau şi în ţară, unii făcând în domeniile lor cercetare la vârf, publicată însă şi elogiată, în general, ca aparținând altora. Nu mai vorbesc de faptul că în România dinainte de 1990 se producea aproape orice, de la ac până la tanc şi avion, cu industrii prin care, în unele ramuri, atingeam primele locuri în Europa şi chiar în lume. Dar despre aceste lucruri nu trebuie să ştie românii, sau măcar să le conştientizeze.
 
Desigur, prima întrebare care-mi vine în minte este cum am ajuns noi, românii, în așa hal? Răspunsul este simplu. Am fost supuşi la o presiune permanentă din partea celor care ne-au invadat şi condus – o ţară mică, dar minunată, cu oameni extraordinar de primitori şi buni, inteligenţi şi curaţi la suflet, după cum suntem descrişi tot de străinii care au călătorit în trecut prin Țările Române. Cu o problemă însă – am avut parte de conducători trădători şi dezbinaţi, care au preferat mai curând să dea ţara pe mâna altora, decât să se jertfească pentru binele ei.
 
Cu ani în urmă, întrebam un prieten german ortodox de ce nu vine poporul său la Ortodoxie. Mi-a dat trei motive. Între acestea era şi faptul că nemții nu pot face pocăinţă, nu se pot smeri, nu pot accepta că sunt păcătoşi. De ce? De mici, îmi explica el, li se spune permanent că sunt cei mai buni și că nu pot greşi. De aceea au o încredere infinită în ei înșiși şi încearcă să demonstreze în orice situație că aşa stau lucrurile. Nouă însă, de mici ni se spune sau ni se dă de înțeles că nu suntem buni de nimic. Întotdeauna altul, mai ales străinul, trebuie să fie mai bun decât noi. Nici tradiţiile noastre nu sunt bune de nimic, nici cultura sau ştiinţa, cât despre credinţă, nu mai vorbim! „Că dacă nu eram ortodocşi, am fi avut şi noi o cultură majoră şi ne-am fi impus în faţa altor state” – am auzit acest lucru de nenumărate ori, mai ales în ultimii treizeci de ani. Oare atitudinea asta ne-a făcut să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, să fim mai smeriţi? Oare de aceea tind românii să cedeze permanent, având ca scuză smerenia?
 
Cu toate că smerenia, dincolo de orice manierism duhovnicesc, a ajuns un titlu de glorie pentru românul educat să aibă o stimă de sine foarte scăzută, manifestarea ei în raport cu semenii, cu cei din familie, din comunitatea în care trăiesc este însă foarte deficitară. Dacă în faţa străinilor ne facem preş, în faţa celor de acelaşi neam suntem lei, tigri sau chiar hiene. Adică nu ne bucurăm că alţii din neamul nostru s-au realizat, nici nu ne luptăm măcar să-i depăşim, ci avem prostul obicei să-i invidiem şi să facem tot posibilul de a-i trage în jos și a-i umili. Adică exact invers decât fac străinii. Ei sunt miere pentru ai lor şi piatră pentru cei din alt neam.
 
Stima de sine înseamnă demnitate
 
Chiar şi în comunităţile bisericeşti, unde cuvântul smerenie este toată ziua pe buzele tuturor, vezi că numai ce-i zici unuia ceva şi se şi ia la harţă cu tine. Nu primim nimic de la celălalt, ca şi cum ne-ar fi duşman, iar la cuvintele Mântuitorului, Care ne îndeamnă să întoarcem şi obrazul celălalt (cf. Matei 5:39), răspundem adesea cu ironie: „Da’ ce, eu sunt prost?”.
 
Atunci ne putem întreba pe bună dreptate: Unde ne este smerenia? Ce înseamnă, cu adevărat, smerenia? De fapt, în mentalul colectiv, ca un fel de simptomatologie a unei patologii comunitare, smerenia a fost echivalată cu stima scăzută de sine, iar virtutea creştină care îi poartă numele a fost pierdută de-a lungul timpului. Asta, şi ca efect al secularizării. Da, românilor le poate veni mai uşor decât germanilor să se smerească cu adevărat, dar în câte cazuri se întâmplă în mod autentic? În schimb, stima scăzută de sine ne aduce o mulţime de neajunsuri ca neam. Tot repetându-ne că nu suntem buni de nimic, chiar aşa ajungem să și fim. Iar dacă sunt unii mai răsăriţi între români, se găsesc alţi români care să se lupte să-i tragă în jos, fie în relaţiile lor directe, fie instituțional, la comanda străinilor. Românii ajung astfel un popor uşor de condus şi manipulat, nu pentru că suntem proşti şi needucaţi, ci pentru păcatul acesta al lipsei complete a stimei de sine – și, în definitiv, a responsabilității.
 
Stima de sine este şi ea prost înţeleasă la români, tocmai pentru că nu prea mai avem experienţa ei ca popor. Stima de sine nu înseamnă însă mândrie, ci demnitate. Trebuie să ne păstrăm demnitatea şi să ne afirmăm oriunde şi oricând, chiar cu preţul libertăţii şi al vieţii, credinţa ortodoxă şi neamul românesc. Nu avem de ce să ne fie ruşine, ci, dimpotrivă, trebuie să fie un motiv de mândrie şi de încredere în noi înșine. Strămoşii noştri s-au închinat drept lui Dumnezeu şi nu ştim să fi nedreptăţit alte popoare, jefuind şi omorând pe alţii pentru a le lua pământul şi copiii, pentru a le batjocori femeile şi a-i înjosi într-un fel sau altul. Poporul român nu a cunoscut aceste nedreptăţi decât ca unii care au suferit de pe urma altora – turci sau tătari, ruşi sau germani, bulgari sau maghiari. Atunci le cedam pământurile şi ni se luau pruncii de la sânul maicilor lor, acum cedăm rodul pământurilor noastre şi bogăţiile subsolului, iar fetele ne sunt vândute pentru a hrăni desfrânările Occidentului.
 
Nu este oare potrivit credinţei noastre să ai încredere în tine, să fii mândru şi bucuros că eşti român şi să dai slavă lui Dumnezeu că eşti ortodox? La observaţia admirativă a unui monah că nemţii realizează lucruri mari din punct de vedere tehnic, de neatins de către ruşi, Sfântul Siluan i-a replicat că ruşii pot face cu uşurință aceleași lucruri, dacă și-ar propune. Adică avea mare încredere în poporul său, chiar dacă rușii nu demonstrau la acea vreme un spirit tehnic deosebit. Oare o făcea din mândrie?
 
De asemenea, Părintele Dionisie de la Colciu nu odată, ci de multe ori ne spunea amărât că noi, românii, nu mai suntem mândri că suntem români. Nu ne mai iubim neamul ca strămoşii noştri, nu ne mai preţuim cele ale noastre. Iar pe piatra sa de mormânt a lăsat să se scrie: „ Sub această Sfântă Cruce doarme veșnic somnul dulce Ieroschimonahul Dionisie Ignat din Moldova lui Ștefan cel sfânt și minunat pentru veșnicie milă sau urgie ”. Oare din mândrie a rânduit Stareţul Dionisie să se lase acest cuvânt al lui din urmă pe piatra de mormânt? Părintele era mândru că este român, deşi se spovedeau la el oameni de toate neamurile, mai ales greci. Niciodată nu şi-a trădat neamul. S-a smerit ca om mai mult decât cei mai mulţi, dar credinţa şi neamul şi le-a mărturisit până în clipa din urmă.
 
Smerenia nu înseamnă să-ţi smereşti credinţa, să te înjosești în faţa străinilor, să fii convins că nu eşti bun de nimic ca român, ca om. Smerenia înseamnă să-ţi vezi păcatele, să te vezi mai prejos decât aproapele, să fii tot timpul pregătit să primeşti ocările şi să te smereşti, întorcând şi celălalt obraz, şi să odihneşti pe aproapele cât îți stă în putință. Aceasta este cea mai mare virtute, care le validează pe toate celelalte.
 
Dimpotrivă, a te înjosi în faţa străinilor, a nu-ţi păzi şi afirma demnitatea de creștin ortodox şi român este o slăbiciune fără nicio scuză. Este mai curând o prostie! Această smerenie este doar rodul reeducării prin care a trecut poporul român de-a lungul istoriei sale şi mai ales în ultimii treizeci şi trei de ani. Nu întâmplător, după 1990, Silviu Brucan anunţa educarea unei conştiinţe care să accepte tot ceea ce ne impun străinii: distrugerea etosului românesc, lepădarea credinţei şi a normalităţii pentru a fi acceptaţi de străinii ce conduc astăzi lumea.
 
Ca români, singura noastră şansă este să ne recăpătăm încrederea în noi ca popor, dar mai ales ca dreptslăvitori creştini. Dacă Harul lui Dumnezeu este cu noi, nu avem de ce să ne temem de cineva. Dar pentru aceasta trebuie să ne arătăm fii vrednici ai Celui Preaînalt, urmându-I poruncile și iubindu-ne unii pe alţii cu smerenie sinceră, care mult trece aproapelui, pentru că îl vedem mai în lumină decât pe noi înșine. Aceasta este adevărata cale a smereniei care ne poate duce la Hristos!
 
Virgiliu Gheorghe
 
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 176 (septembrie 2023) http://familiaortodoxa.ro.