Smerenia și înălțarea lui Iosif

(Facerea 37, 36; 39, 1 – 41, 52)

Negustorii care l-au cumpărat pe Iosif de la frații săi l-au dus în Egipt și acolo l-au vândut ca rob lui Putifar, mai marele bucătarilor lui Faraon, împăratul Egiptului. Era o înjosire pentru un om să fie vândut și din liber să devină rob, însă, pentru Iosif, aceasta a fost iconomia lui Dumnezeu. Dumnezeu îl rânduia mai înainte pentru poziții înalte și răspunderi mari.

Șederea sa în casa lui Putifar a fost un stagiu de pregătire, pentru că acolo a văzut și a învățat lucruri care mai târziu i-au fost foarte folositoare. Acolo a cunoscut mulți dregători ai lui Faraon, cu care mai târziu a lucrat împreună, a aflat obiceiurile și modul de viață al egiptenilor și, astfel, a știut cum să se poarte într-o țară străină. Pentru aceasta, pronia lui Dumnezeu a avut grijă ca Putifar să nu-l folosească la lucrări exterioare, ci să-l țină în casă. Și curând Putifar a înțeles că nu a cumpărat un rob, ci o comoară de mult preț  și a prețuit cinstea, curăția, devotamentul și hărnicia lui Iosif și l-a iubit atât de mult, încât, cu toate că era tânăr, străin și rob, l-a pus peste casa lui și i-a dat în grijă averea sa. Și avea atâta încredere în el, încât el însuși nu se îngrijea deloc de averea sa și de treburile sale și nici nu cerea să afle care erau cheltuielile și câștigurile.

Era lucru vădit că binecuvântarea lui Dumnezeu îl însoțea pe Iosif și prin suferințele și greutățile prin care trecea se creau condițiile necesare pentru înălțarea sa. Și lucru minunat este că această binecuvântare s-a întins și asupra casei egipteanului. Putifar vedea că prin chivernisirea înțeleaptă a lui Iosif toate treburile lui mergeau bine. Izbutea în tot ceea ce făcea, iar idolatrul Putifar a tras concluzia că „Domnul era cu dânsul”[1]. Însă și noi trebuie să învățăm din acestea că numai atunci când Domnul este cu noi, lucrările noastre au rezultat bun și, pentru aceasta, trebuie ca fiecare lucrare să o începem cerând binecuvântarea lui Dumnezeu și lucrând potrivit voii Sale. Tot de aici vedem că un om al lui Dumnezeu, cinstit și virtuos, este izvor de binecuvântare și bunăstare pentru cei din jurul lui. De dragul lui, Dumnezeu îi binecuvântează și îi ocrotește și pe ei și le ajută în lucrările lor.

Toate bune până aici pentru Iosif în casa lui Putifar, însă în casa aceasta avea să vină asupra sa o mare și înfricoșătoare ispită, pe care Dumnezeu a îngăduit-o ca să se vădească firea de diamant a lui Iosif. Sfânta Scriptură începe istorisirea acestei întâmplări cu un amănunt: „Iosif însă era chipeş la statură şi foarte frumos la faţă”[2]. Această frumusețe a sa a provocat o dorință vicleană și imorală în sufletul stăpânei sale, femeia lui Putifar. Desigur, pentru aceasta nu era vinovat Iosif, ci stăpâna sa, care era, după cum s-a dovedit, nu numai desfrânată, ci avea un caracter diavolesc. Dacă însă Iosif nu ar fi avut un caracter integru și frică de Dumnezeu, frumusețea sa ar fi devenit și pentru el o cursă, pentru că, atunci când frumusețea trupului nu este însoțită de frumusețea sufletului, nu constituie un avantaj ci un dezavantaj și o primejdie serioasă și pentru cel care o are, și pentru alții.

Așadar, femeia lui Putifar îl privea cu patimă pe frumosul Iosif: „Și-a pus ochii pe Iosif”[3]. Nu-și dezlipea ochii de el și, din aceste priviri stăruitoare și fără luare aminte, a luat naștere în sufletul ei o dorință vicleană, adevărată patimă pentru Iosif. Pentru că ochii, care sunt un mare și neprețuit dar al lui Dumnezeu, când îi lăsăm să privească fără luare aminte și stăruitor, devin ferestre prin care intră moartea în suflet[4]. Stăpânită de patimă, femeia lui Putifar nu a șovăit să-l provoace pe Iosif spunând:  „Culcă-te cu mine!”[5]. Și i-a făcut această propunere imorală și nerușinată nu o dată, ci de multe ori, în fiecare zi, în chip stăruitor. Ispita era mare pentru Iosif, pentru că, pe de o parte, se afla în floarea tinereții, iar, pe de altă parte, cea care îl provoca era stăpâna sa, care, potrivit cu legile din acea vreme, avea stăpânire deplină asupra lui și putea să-i facă bine sau rău fără să dea seama înaintea nimănui. Așadar, Iosif avea de înfruntat o înfricoșătoare dilemă: să cedeze propunerilor stăpânei sale și să aibă bunăvoința sa sau să refuze și să cadă în dizgrația ei. Fără să șovăie câtuși de puțin a preferat refuzul. S-a împotrivit cu statornicie spunându-i stăpânei sale că nu vrea să se arate nerecunoscător față de stăpânul său, care îi arătase atâta încredere și adăugând acele cuvinte vrednice de pomenit: „Cum dar să fac eu acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?”[6]. Iosif avea frică de Dumnezeu și simțirea atotprezenței și atotștiinței Sale, iar acestea i-au dat puterea să stea împotriva ispitei, pentru că frica de Dumnezeu și simțirea faptului că El este pretutindeni și le vede pe toate sunt stavile mântuitoare, care ne opresc de la multe și mari păcate.

Era cu neputință însă ca egipteanca să-și înfrâneze patima. Și într-o zi, când Iosif a intrat în casă pentru treburile sale obișnuite și nu se afla nimeni altul acolo, aceea l-a tras de haină spunându-i iarăși: „Culcă-te cu mine”[7]. Ispita era înfricoșătoare. Exista o singură scăpare: fuga. Întocmai aceasta a făcut Iosif. Femeia l-a apucat de haină iar el, lăsând-o în mâinile ei, a plecat departe. A ieșit aproape gol, însă mai strălucit și mai frumos. Și, așa cum spune imnograful, „lăsându-şi haina, a fugit de păcat și, fiind gol, nu s-a ruşinat, ca și cel întâi-zidit mai înainte de călcarea poruncii”[8]. Când ispita ne atacă atât de puternic și primejdia este atât de mare, singura scăpare este fuga. Această fugă nu este înfrângere, ci biruință și mântuire.

Așadar, Iosif a fugit departe de păcat, fără să țină seamă de urmările faptei sale. Și urmările au fost foarte neplăcute, pentru că stăpâna sa a fost cuprinsă de frică și de ură împotriva lui: frică să nu afle bărbatul său de îndrăzneala ei și ură împotriva lui Iosif, pentru că nu primise provocările ei. Nu a șovăit să-l clevetească, prezentând lucrurile cu totul contrar adevărului. I-a chemat pe casnicii săi, ca să aibă martori și le-a spus că robul evreu s-a purtat necuviincios cu ea, iar ea, ca să scape, a strigat și atunci el a fugit lăsându-și haina! Același lucru l-a spus puțin mai târziu și bărbatului ei. După această acuzație, era firesc ca Putifar să se mânie împotriva lui Iosif. Se purtase cu el cu atâta dragoste, îl cinstise atât de mult, iar el acum să-l jignească și să-l necinstească astfel! Este o minune că Putifar nu l-a omorât pe Iosif, așa cum putea să o facă, fără să dea socoteală nimănui. A fost, desigur, lucrare a dumnezeieștii pronii izbăvirea lui Iosif. Totuși, Putifar l-a pedepsit aspru. Fără să cerceteze mult – și era foarte firesc să aibă încredere în cuvintele femeii sale – l-a aruncat în temniță și încă în temnița unde erau închiși cei cu pedepse mari.

Astfel, clevetirea a biruit, însă numai pentru o vreme, pentru că avea să vină vremea ca Dumnezeu să descopere adevărul și să facă dreptate celui nevinovat. Iosif era foarte sigur de aceasta și pentru acest motiv nu s-a împotrivit, nu a strigat, ci cu multă răbdare a primit pedeapsa nedreaptă, lăsând în seama lui Dumnezeu apărarea sa. Iar în temniță comportamentul său a fost atât de bun și fără cusur, încât repede a dobândit încrederea mai marelui temniței. Și, așa cum mai înainte Putifar îi încredințase toate ale casei sale, tot astfel și acum mai marele temniței i-a dat pe mână toată temnița și prin purtarea de grijă cea înțeleaptă a lui Iosif toate mergeau bine. Astfel, s-a vădit iarăși virtutea lui Iosif și Dumnezeu, prin mijlocirea încercărilor și necazurilor, îl conducea spre arătarea nevinovăției și spre slavă.

În temnița în care se afla Iosif, au fost duși într-o zi doi dregători ai lui Faraon: mai marele pitar și mai marele paharnic. Dregătoriile pe care le aveau ei la curtea regelui nu erau mici, pentru că mai marele pitar era responsabil cu aprovizionarea cu pâine și, în general, cu alimente ale curții împărătești, iar mai marele paharnic avea în grijă viile împărătești și pivnițele cu vin și umplea el însuși paharul lui Faraon cu vin. Amândoi aveau sub stăpânire un număr mare de slujitori.

Așadar, acești doi dregători au căzut în dizgrația regelui, nu se știe din ce motiv, poate pentru vreo greșeală sau vreo neglijență, poate din pricina vreunei acuzații sau bănuieli. Și, astfel, au ajuns în temniță. Nimic neobișnuit, mai ales pentru acea vreme. Lângă mai marii pământești nu se poate considera cineva în siguranță. Dintr-o clipă în alta se primejduiește să cadă din cea mai mare bunăvoință în cea mai mare dizgrație. Numai cel ce are bunăvoința și ocrotirea lui Dumnezeu poate să fie liniștit și fericit.

Iosif, așa cum era firesc, a făcut cunoștință cu acești noi întemnițați. În grija lui i i-a dat mai marele temniței și el îi ajuta ca pe niște frați și îi mângâia sufletește. Într-o dimineață, i-a văzut tulburați și mâhniți. A întrebat cu interes ce li s-a întâmplat și ei i-au răspuns că avuseseră în acea noapte vise neobișnuite și nu găseau pe cineva care să le poată tâlcui. Iosif le-a spus: „Oare tâlcuirile nu sunt ele de la Dumnezeu? Spuneţi-mi dar visele voastre!”[9].

Primul și-a povestit visul mai marele paharnic: „Eu am văzut în vis că era înaintea mea o coardă de vie; Şi coarda aceea avea trei viţe; apoi a înfrunzit, a înflorit şi au crescut struguri şi s-au copt. Şi paharul lui Faraon era în mâna mea; şi părea că am luat un strugure şi l-am stors în paharul lui Faraon şi am dat paharul în mâna lui Faraon”. După ce a asculta visul, Iosif i-a spus: „Iată tâlcuirea visului tău: cele trei viţe înseamnă trei zile. După trei zile îşi va aduce aminte Faraon de dregătoria ta şi te va pune iarăşi în slujba ta; şi vei da lui Faraon paharul în mână, cum făceai mai înainte, când erai paharnic la el. Deci, când vei fi la bine, adu-ţi aminte şi de mine şi fă-mi bine de pune pentru mine cuvânt la Faraon şi mă scoate din închisoarea aceasta; Căci eu sunt furat din pământul evreilor; şi nici aici n-am făcut nimic, ca să fiu aruncat în temniţa aceasta”[10].

Acestea le-a spus Iosif. Și-a spus plângerea pentru nedreptatea care i se făcuse. A cerut eliberarea sa, însă nu a spus nimic împotriva fraților săi, nici împotriva femeii lui Putifar, nici nu a izbucnit în ocări și blesteme, ci doar  s-a apărat fără să acuze pe nimeni. Și aici s-a arătat vrednic următor și preînchipuire a lui Hristos, Care cu blândețe și răbdare, înfrunta învinuirile mincinoase aduse împotriva Lui. Însă ne învață și pe noi cum să ne apărăm înaintea învinuirilor: nu cu mânie și cu purtare necuviincioasă, ci cu calm și blândețe și, mai înainte de toate, cu încredere în dreapta judecată a lui Dumnezeu.

În continuare a povestit mai marele pitar visul său: „Şi eu am visat un vis: şi iată că aveam pe cap trei panere cu pâine. Iar în panerul cel mai de deasupra se aflau toate felurile de aluaturi coapte, din care mănâncă Faraon, şi păsările cerului le ciuguleau din panerul cel de pe capul meu”. Și Iosif a dat tâlcuirea: „Cele trei panere înseamnă trei zile. După trei zile Faraon îţi va lua capul şi te va spânzura pe un lemn şi păsările cerului îţi vor ciuguli carnea”[11].

Lucrurile s-au întâmplat întocmai cum a spus Iosif. În a treia zi, Faraon și-a sărbătorit ziua de naștere și a făcut un ospăț pentru toți dregătorii săi. În acea zi, și-a adus aminte de cei doi dregători din temniță și pe mai marele paharnic l-a pus din nou în dregătoria sa, iar mai marelui pitar a poruncit să i se taie capul. Mai marele paharnic însă, după ce și-a dobândit libertatea și dregătoria sa, a uitat de Iosif. Din nefericire, aceasta se întâmplă foarte des. Când vin clipele fericirii, nu uităm numai nefericirea noastră de mai înainte, ci îi uităm și pe frații noștri împreună cu care am trăit zile grele și care continuă să le trăiască. Îi uităm, chiar dacă ne-au făcut bine și dacă ne-au cerut să-i ajutăm când vom avea posibilitatea. În mod sigur acest comportament nu se potrivește creștinilor.

Au trecut doi ani întregi, iar Iosif se afla încă în temniță și nu părea să existe nicio nădejde de eliberare, însă aștepta cu răbdare și nădejde în Dumnezeu. Și, în cele din urmă, a venit vremea. De multe ori, Dumnezeu întârzie cu ajutorul Său, dar să fim încredințați că-l va da la vreme potrivită și să nu ne pierdem răbdarea și să nu fim nemulțumiți, ci să așteptăm cu răbdare ca Iosif.

După doi ani, Faraon a avut două vise. A văzut mai întâi că se afla pe malul Nilului, marele râu al Egiptului, și din râu au ieșit șapte vaci grase și bine hrănite și pășteau pe mal. După ele au ieșit șapte vaci urâte și slabe și le-au mâncat pe primele. Apoi Faraon a văzut șapte spice frumoase și pline crescute din aceeași rădăcină. După puțin timp, au crescut alte șapte spice subțiri, seci și veștejite din pricina soarelui arzător al pustiei, care le-au mâncat pe primele.

Aceste vise neobișnuite l-au neliniștit pe Faraon. A înțeles că nu sunt vise obișnuite, ci simbolice, revelatoare. Așadar, îndată ce s-a luminat de ziuă, i-a chemat pe toți înțelepții și magii, le-a povestit visele și le-a cerut să le tâlcuiască, însă nimeni nu a izbutit. Nicio minte omenească nu are puterea să pătrundă în tainele ascunse ale lui Dumnezeu. Numai prin luminarea dumnezeiască se săvârșește aceasta.

Visele lui Faraon s-au făcut pricină ca mai marele paharnic să-și aducă aminte de Iosif. Era cu adevărat vremea potrivită. Dacă și-ar fi adus aminte de el după eliberarea sa din temniță, poate că Iosif s-ar fi eliberat și el, dar s-ar fi întors în patria sa la ai săi și nu s-ar fi întâmplat nimic din cele ce s-au întâmplat, nici nu s-ar fi slăvit. Așadar, prelungirea șederii sale în temniță timp de doi ani a fost rânduiala lui Dumnezeu, ca să se elibereze la timpul potrivit. Prin urmare, mai marele paharnic i-a vorbit lui Faraon despre visele pe care le avuseseră el și mai marele pitar și despre tâlcuirea reușită a lui Iosif. Faraon a poruncit să fie adus înaintea sa Iosif și îndată l-au luat din temniță, l-au ras după obiceiul egiptenilor, l-au îmbrăcat cu haine frumoase și l-au dus înaintea lui Faraon, care îl aștepta neliniștit. Faraon i-a spus lui Iosif: „Am visat un vis şi n-are cine mi-l tâlcui. Am auzit însă zicându-se despre tine că, de auzi un vis, îl tâlcuieşti”. Iosif i-a răspuns cu smerenie și înțelepciune: „Nu eu, ci Dumnezeu va da răspuns pentru liniştirea lui Faraon”[12], adică ceea ce voi spune nu va fi de la mine, ci se va datora luminării lui Dumnezeu.

De îndată ce Faraon a auzit răspunsul său smerit, i-a povestit amănunțit visele sale, iar el, luminat de Duhul lui Dumnezeu, nu numai că le-a tâlcuit cu mare ușurință, ci i-a și arătat lui Faraon ce trebuie să facă. Iosif i-a spus lui Faraon: „Visul lui Faraon este unul: Dumnezeu a vestit lui Faraon cele ce voieşte să facă. Cele şapte vaci frumoase înseamnă şapte ani; cele şapte spice frumoase înseamnă şapte ani; visul lui Faraon este unul. Cele şapte vaci urâte şi slabe, care au ieşit după ele, înseamnă şapte ani; de asemenea, şi cele şapte spice, seci şi pălite de vântul de răsărit, înseamnă şapte ani. Vor fi şapte ani de foamete. Iată pentru ce am spus eu lui Faraon că Dumnezeu a arătat lui cele ce voieşte să facă. Iată, vin şapte ani de belşug mare în tot pământul Egiptului. După ei vor veni şapte ani de foamete şi se va uita tot belşugul acela în pământul Egiptului şi foametea va secătui toată ţara. Şi belşugul de altădată nu se va mai simţi în ţară, după foametea care va urma, că va fi foarte grea. Iar că visul s-a arătat de două ori lui Faraon, aceasta înseamnă că lucrul este hotărât de Dumnezeu şi că El se grăbeşte să-l plinească. Şi acum să aleagă Faraon un bărbat priceput şi înţelept şi să-l pună peste pământul Egiptului. Să poruncească dar Faraon să se pună supraveghetori peste ţară, ca să adune în cei şapte ani de belşug a cincea parte din toate roadele pământului Egiptului. Să strângă aceia toată pâinea de prisos în aceşti ani buni ce vin şi s-o adune în cetăţile pâinii, sub mâna lui Faraon, şi să o păstreze spre hrană. Hrana aceasta va fi de rezervă în ţară pentru cei şapte ani de foamete, care vor urma în ţara Egiptului, ca să nu piară ţara de foame”[13].

Propunerea lui Iosif i-a plăcut lui Faraon. I s-a părut înțeleaptă. Însă, și tuturor dregătorilor aflați de față le-a plăcut. Faraon le-a spus: „Am mai putea găsi, oare, un om, ca el, în care să fie duhul lui Dumnezeu?”. Apoi, întorcându-se către Iosif, a spus: „De vreme ce Dumnezeu ţi-a descoperit toate acestea, nu se află om mai înţelept şi mai priceput decât tine. Să fii dar tu peste casa mea. De cuvântul tău se va povăţui tot poporul meu şi numai prin tronul meu voi fi mai mare decât tine!”[14]. Și, pentru a-și adeveri hotărârea, Faraon și-a scos inelul, care era pecetea sa personală, și l-a pus în degetul lui Iosif, l-a îmbrăcat cu haină albă de mult preț, care era simbolul stăpânirii împărătești, iar la gât i-a pus un lanț de aur, care arăta că i-a dat și putere judecătorească. În cele din urmă, l-a suit într-o trăsură împărătească și a poruncit să fie purtat prin țară, iar înaintea lui să meargă vestitori care să înștiințeze poporul despre hotărârea împăratului.

De o asemenea cinste și slavă l-a învrednicit Dumnezeu pe Iosif după suferințele prin care a trecut vreme de treisprezece ani. Și astfel, s-a împlinit cu el cuvântul Proorociței Ana că Domnul „ridică pe cel sărac din pulbere și din gunoi pe cel lipsit, punându-i în rând cu cei puternici”[15]. Și, așa cum spune imnograful Bisericii, „Iacov plângea pentru lipsa lui Iosif, şi viteazul şedea în căruţă, ca un împărat fiind cinstit; că plăcerilor egiptencei atunci nefăcându-se rob, s-a slăvit în schimb de la Cel ce vede inimile oamenilor şi dă cunună nestricăcioasă”[16].

Și, pentru a încheia această parte a istoriei lui Iosif, trebuie să menționăm că Faraon, potrivit obiceiurilor egiptene, i-a dat lui Iosif nume egiptean. L-a numit Țafnat-Paneah, care după unii înseamnă „descoperitor al tainelor”, iar după alții „mântuitor al lumii”. Este limpede că Faraon i-a dat acest nume, fiindcă Iosif i-a descoperit taine pe care după mulți ani aveau să le afle alții, și prin măsurile pe care le-a luat a izbăvit poporul de foamete.

O altă cinstire pe care i-a făcut-o Faraon lui Iosif a fost că i-a dat-o de soție pe Asineta, care era fiica unui preot egiptean. Din căsătoria cu ea, mai înainte de a veni anii foametei, Iosif a dobândit doi fii. Pe primul l-a numit Manase, care înseamnă „uitare”, iar pe cel de-al doilea l-a numit Efrem, care înseamnă „sporire” și „rodnicie”. Prin aceste nume, Iosif își arăta recunoștința față de Dumnezeu, Care l-a făcut mare și renumit și l-a făcut să uite toate întristările și înjosirile pe care le suferise. Astfel. Dumnezeu i-a dăruit și fericire familială.

Iosif avea treizeci de ani, așadar, a petrecut treisprezece ani de înjosiri și suferințe. Va trăi însă încă optzeci de ani în cinste și slavă. Și astfel, puținii ani de întristări au fost răsplătiți cu mult mai mulți ani de slavă și fericire. În mod asemănător, și pentru noi toți Dumnezeu pregătește prin încercările și necazurile acestei vieți „slavă veşnică covârşitoare”[17]. Să răbdăm, așadar, cu credința și nădejdea lui Iosif, ca să devenim părtași și moștenitori ai slavei de care el s-a învrednicit.

[1] Facerea 39, 3.

[2] Facerea 39, 6.

[3] Facerea 39, 7.

[4] Vezi Ieremia 9, 21.

[5] Facerea 39, 7.

[6] Facerea 39, 9.

[7] Facerea 39, 12.

[8] Slava de la stihoavna Utreniei din Sfânta și Marea Luni.

[9] Facerea 40, 8.

[10] Facerea 40, 9-15.

[11] Facerea 40, 16-19.

[12] Facerea 41, 15-16.

[13] Facerea 41, 25-36.

[14] Facerea 41, 37-40.

[15] 1 Împărați 2, 7.

[16] Condacul din Lunea Mare.

[17] 2Corinteni 4, 17.

Total
18
Shares
Previous Post

Iosif și frații săi

Next Post

Înălțarea Domnului – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Related Posts