Smerenia – veșmântul Dumnezeirii (I)

Sfinții Părinți ne învață că smerenia singură poate să-l mântuiască pe om, iar mândria poate să-l arunce în întunericul iadului. Însă ce este smerenia? Sfântul Isaac Sirul ne spune că smerenia este o stare dumnezeiască tainică și necuprinsă cu mintea. „Mă umplu de frică, ca unul ce știe că va vorbi despre Dumnezeu Însuși cu meșteșugul cuvintelor sale”.

Pentru aceasta, nimeni nu a putut să ne explice care este firea smereniei și cum se poate dobândi. Sfinții Părinți ne-au spus ce este aceea care ne poate dărui acest har nenumit, despre care pot să vorbească numai cei care l-au cunoscut în faptă. Referirile Părinților se mărginesc la însușirile și la roadele lui. Marele Stareț Varsanufie spune că smerenia este „a purta ocări şi osândiri şi câte le-a pătimit Învăţătorul nostru Iisus” . Aceasta înseamnă că, dacă iubim smerenia și vrem să o punem în lucrare, trebuie să răbdăm ocările, defăimările, clevetirile și suferințele, așa cum a răbdat și Învățătorul nostru Hristos. Cuviosul Nichita Stithatul ne spune că smerenia este dar al lui Dumnezeu și este roadă a cunoașterii de sine: „Cunoaște-te pe tine însuți! Iar aceasta este adevărata smerenie, care ne învață să cugetăm smerit, ne frânge inima și ne învață să lucrăm și să păzim”. Adică, dobândește cunoașterea de sine. Aceasta este adevărata smerenie, care îl învață pe om cum să cugete smerit și cum să dobândească zdrobirea inimii.

spalarea-picioarelor

Omul al cărui suflet a început să se răcorească cu roua smeritei cugetări Îi atribuie lui Dumnezeu și virtuțile și harismele pe care le are, fie trupești, fie sufletești. Se simte îndatorat față de El și Îi mulțumește neîncetat pentru aceste daruri. Desigur, se simte nevrednic de a primi asemenea daruri de la Dătătorul de daruri Dumnezeu, Cel ce nu caută la față. Iar dacă vine vreo ispită asupra sa, fie de la oameni, fie de la demoni, se osândește pe sine însuși și se consideră pricina a ceea ce a îngăduit dumnezeiescul Har să se întâmple și nădăjduiește că prin aceasta se va învrednici să „ispășească” o parte din mulțimea păcatelor și greșelilor sale. Un astfel de om niciodată nu se va purta cu agresivitate față de frații săi și mânia nu va stăpâni inima sa, și cu atât mai mult niciodată nu va fi biruit de gânduri de hulă asupra lui Dumnezeu, pentru întâmplările neplăcute care vin asupra sa. Astfel, prin răbdare sporește în smerenie, care este, cum am mai spus, „lucru dumnezeiesc și înalt”. De altfel smerenia și reaua-pătimire îl izbăvesc pe om de împătimire, taie patimile. Pentru aceasta Proorocul David spunea către Dumnezeu: „Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” . La fel ne învață și experiența ascetică, spunând: „Precum dorințele cele rele și mânia înmulțesc păcatele, tot astfel înfrânarea și smerenia le șterg cu desăvârșire”. „Fără nepătimire și smerenie nimeni nu poate să-L cunoască pe Domnul” ne spune și Sfântul Maxim. Și Domnul prin gura Proorocului Isaia ne spune: „Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!”

Din aceste cuvinte dumnezeiești reiese limpede că Împărăția lui Dumnezeu Tatăl este a celor smeriți și blânzi. „Fericiți cei blânzi”, spune Sfânta Scriptură, „că aceia vor moșteni pământul” . Cuviosul Nichita Stithatul, cunoscând în profunzime toată această moștenire sfântă a smereniei celei dăruite de Dumnezeu, „în ea sunt ascunse vistieriile dragostei, în ea se păzesc mărgăritarele umilinței și în ea se odihnește Împăratul Hristos Dumnezeu, ca pe un tron bătut în aur, împărțind darurile Sfântului Său Duh celor hrăniți de ea” , ne povățuiește să îmbrățișăm smerita cugetare, care „ ne face asemenea cu Domnul Cel smerit și fără de patimă”, pentru că smerenia „constituie o însușire a dumnezeieștii dragoste, de vreme ce Dumnezeu Însuși este smerenie” . Smerenia se dă omului ca „har și dar de la Dumnezeu” și nu este același lucru nici cu vorbirea smerită, nici cu înfățișarea smerită. De multe ori faptul de a vorbi cineva cu smerenie, de a purta haine simple, de a tăcea și a se osândi pe sine însuși sunt modalități prin care se ajunge la smerenia cea dăruită de Dumnezeu. „Sunt șapte chipuri deosebite care duc și călăuzesc la smerenia dăruită de Dumnezeu. Ele se susțin și se nasc una pe alta. Acestea sunt: tăcerea, smerita cugetare, vorbirea smerită, purtarea smerită, prihănirea de sine, zdrobirea inimii, alegerea locului de pe urmă.” Însă smerenia este greu de dobândit și dacă cineva va căuta mireasma smereniei printre cei din jurul său, foarte greu va găsi vreo urmă de-a ei printre oameni. Părinții pustiei ne arată că există două feluri de smerenie: „să te ai pe tine mai prejos de toți și să pui în seama lui Dumnezeu isprăvile tale”. A se socoti cineva mai prejos decât toată zidirea este începutul, în vreme ce a pune isprăvile pe seama lui Dumnezeu înseamnă apropierea de smerenia desăvârșită.

„Smerita cugetare este acoperământ dumnezeiesc, spre a nu fi văzute izbândirile noastre. Smerita cugetare este adâncul fără fund al nimicniciei noastre, care nu poate fi furat de nici un tâlhar. Smerita cugetare este turn tare dinspre fața vrăjmașului. Dragostea și smerenia sunt o sfințită pereche. Cea dintâi înalță, cea de a doua, susținându-i pe cei înălțați, nu-i lasă niciodată să cadă”. Dumnezeu ne-a dăruit „jugul acesta cel bun al cinstirii de Dumnezeu” adică smerita cugetare, prin care biruim puterea potrivnicului diavol și îi stricăm toate meșteșugirile. Pentru aceasta „dacă mândria a făcut pe unii din Îngeri draci, negreșit smerenia poate face și din draci Îngeri. Drept aceea să îndrăznească cei ce au căzut” , ne spune iarăși Scara.

Așadar să ne străduim din toate puterile să dobândim această dumnezeiască virtute. Să ne urcăm, așa cum ne spune Sfântul Ioan Sinaitul, dacă este cu putință, „spre vârful acesteia. Iar de nu, să ne atârnăm măcar purtați pe umerii ei. Iar de mai șchiopătăm încă, să nu cădem din brațele ei. Căci cel ce cade din ele, m-aș mira să mai dobândească vreun dar veșnic”.