Sfântul Vasilie cel Mare
Despre smerita cugetare[1]
1
Dacă omul ar fi rămas în slava ce i s-a rânduit de către Dumnezeu, n-ar fi avut o falsă măreție, ci una adevărată. Ar fi fost înălțat de puterea lui Dumnezeu, ar fi fost luminat de înțelepciunea dumnezeiască și s-ar fi bucurat de viață veșnică și de veșnicele bunătăți. Dar pentru că și-a mutat în altă parte dorința de slavă dumnezeiască, pentru că nădăjduia să fie mai mare și pentru că se grăbea să ia ce nu putea lua, a pierdut și ce putea avea.
De aceea, cel mai bun mijloc pentru mântuirea lui, pentru vindecarea de boală și pentru întoarcerea spre starea de la început este smerenia, adică a nu-și închipui că se poate împodobi prin propriile lui puteri cu vreo slavă oarecare, ci să o ceară de la Dumnezeu. Așa își va îndrepta greșeala, așa își va vindeca boala, așa se va întoarce la sfânta poruncă, pe care a părăsit-o. Dar diavolul, care a doborât pe om cu nădejdea unei false slave, nu încetează de a-l momi cu aceleași ispite și de a născoci pentru asta nenumărate uneltiri. Îi înfățișează ca pe un lucru mare strângerea de avuții, ca să-l facă să se mândrească cu ele și să se străduiască pentru ele. Și totuși bogăția nu-i spre slavă, ci spre mare primejduire. Strângerea de avuții este temei de lăcomie, iar stăpânirea lor nu ajută cu nimic la dobândirea unui nume bun, ci îngâmfă în zadar, mândrește în deșert, pricinuiește sufletului o boală asemănătoare umflăturii. Umflătura trupurilor nu este nici sănătoasă, nici folositoare, ci semn de boală, vătămare a sănătății, început de primejduire a vieții și prilej de pieire.
Așa-i și mândria pentru suflet. Mândria ia naștere nu numai de pe urma bogățiilor, că oamenii se mândresc nu numai cu traiul îmbelșugat și cu luxul îmbrăcămintei prilejuit de bogăție (bogații întind mese îmbelșugate și costisitoare peste trebuință; se îmbracă cu haine de care n-au nevoie; își construiesc case mărețe și le împestrițează cu fel de fel de podoabe; târăsc după ei mulțime de slugi și cete de nenumărați lingușitori), ci se mândresc peste fire și cu dregătoriile pe care le au. Dacă poporul le dă o dregătorie, dacă sunt învredniciți cu o conducere oarecare, dacă li se acordă o demnitate deosebită, ei, cu acest prilej, ca și cum ar depăși pe ceilalți oameni, cred nu numai că scaunul lor este așezat pe nori, ci socotesc pe oamenii de sub ei vrednici de a fi călcați în picioare; se semețesc față de cei ce le-au dat slujba și se îngâmfă față de aceia prin care sunt ceea ce li se pare că sunt. Niște oameni ca aceștia se găsesc într-o stare sufletească plină de nebunie; că slava lor este mai trecătoare decât visul, iar strălucirea, de care sunt înconjurați, mai deșartă decât nălucirile nopții; slava lor a luat ființă la o hotărâre a poporului și se destramă tot printr-o hotărâre a poporului. Așa a fost acel fiu fără de minte al lui Solomon, tânăr cu vârsta, dar mai tânăr cu mintea. Poporul i-a cerut să împărățească mai blând; el însă, l-a amenințat cu o domnie și mai aspră; iar prin amenințare a pierdut domnia; prin ce se aștepta că va fi un împărat mai puternic, prin aceea a fost dat jos din dregătoria pe care o avea.[2]
Îl mai semețește pe om și puterea mâinilor, iuțeala picioarelor, frumusețea trupului, toate nimicite de boli și veștejite de vreme. Omul nu simte că „tot trupul este iarbă și că toată slava omului ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba și floarea a căzut.”[3] Așa a fost semețirea uriașilor cu puterea lor[4], gândul nesocotitului Goliat, luptătorul împotriva lui Dumnezeu[5]; așa a fost cu Adonias, care se mândrea cu frumusețea chipului său[6], și cu Abesalom, care se îngâmfa cu bogăția părului capului său.[7]
