(Facerea 18 – 19, 38)
Nu după mult timp de când i-a făgăduit lui Avraam că-i va da fiu din Sarra, Dumnezeu S-a arătat iarăși lui Avraam, ca să stabilească timpul când se va întâmpla aceasta. Această arătare a lui Dumnezeu s-a făcut, după cum vom vedea, într-un mod foarte simțit. Urmează dramatica descriere a nimicirii Sodomei și Gomorei și noile peripeții ale lui Lot legate de aceasta. Aceste evenimente le vom urmări astăzi.
Se apropia amiaza și Avraam ședea în afara cortului său gata să găzduiască și să ospăteze pe orice călător aflat în trecere.
În vreme ce stătea acolo, a văzut puțin mai încolo trei bărbați. Îndată a alergat către ei, le-a dat binețe închinându-li-se cu cinste și i-a chemat să intre și să se odihnească în cortul său. Cei trei bărbați au primit invitația sa și Avraam i-a dus sub stejarul Mamvri. Le-a dat apă să-și spele picioarele, i-a poruncit Sarrei să frământe și să facă azime, a alergat la turmă și a poruncit slugii să junghie și să gătească un vițel tânăr și, când toate acestea erau gata, le-a pus înaintea străinilor împreună cu lapte și unt. Și, în vreme ce aceia mâncau, el stătea în picioare lângă ei, gata să le slujească. Aceasta este cunoscuta iubire de străini a lui Avraam, care a devenit proverbială, astfel încât astăzi caracterizăm ca „avrameică” orice găzduire care se face cu simplitate și dărnicie.
Însă cine erau acei trei străini? Apostolul Pavel, îndemnându-i pe creștini să fie iubitori de străini, adaugă că unii, pentru că au fost iubitori de străini, și unul dintre ei a fost și Avraam, „au primit în gazdă Îngeri”[1], adică fără să-și dea seama s-au învrednicit să primească Îngeri. Așadar potrivit acestora cei trei străini primiți de Avraam au fost Îngeri. Cu toate acestea, istorisirea Scripturii arată că unul dintre ei este mai presus decât ceilalți. El hotărăște, el vorbește, iar ceilalți doi tac. Pe acesta Avraam îl numește „Domn” și această denumire se potrivește lui Dumnezeu. Acesta după puțin timp se desparte de ceilalți doi și rămâne să vorbească cu Avraam, iar ceilalți pleacă spre Sodoma. Acum Scriptura deja spune limpede că această persoană este Dumnezeu, în vreme ce ceilalți sunt Îngeri. Astfel lui Avraam i S-a arătat Dumnezeu însoțit de doi Îngeri și patriarhul iubitor de străini, fără să-și dea seama, crezând că găzduiește trei călători străini, L-a primit pe Însuși Dumnezeu și pe Îngerii Săi. Însă, fiindcă au fost trei persoane, mulți Părinți consideră arătarea aceasta ca o preînchipuire a tainei Sfintei Treimi, care avea să se descopere mult mai târziu, în vremea Noului Legământ.
Iubirea de străini a lui Avraam a primit răsplătire bogată. După masă Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu”[2]. Astfel Dumnezeu i-a spus mai înainte că peste un an Sarra va deveni mamă, și, spunându-i Sarrei pe nume, Și-a descoperit atotștiința și prin urmare dumnezeirea Sa. însă atotștiința lui Dumnezeu s-a arătat mai limpede îndată după aceasta. Sarra, care se afla înăuntrul cortului, auzind aceste cuvinte, a râs pe ascuns cu necredință spunând: „Să mai am eu oare această mângâiere acum, când am îmbătrânit şi când e bătrân şi stăpânul meu?”[3]. Înăuntrul cortului s-a întâmplat, însă atotștiutorul Dumnezeu a văzut aceasta și a descoperit-o spunând: „Pentru ce a râs Sarra în sine şi a zis: «Oare cu adevărat voi naşte, bătrână cum sunt?» Este oare ceva cu neputinţă la Dumnezeu?”[4]. Acum lui Avraam și Sarrei nu le mai rămânea nici o îndoială că Îl au înaintea lor pe Însuși Dumnezeu.
Însă cele trei persoane cerești nu au rămas mult timp la cortul lui Avraam. Destinația lor era Sodoma, Gomora și cetățile din vecinătatea lor. Într-acolo se îndreaptă acum cei doi Îngeri, în vreme ce Dumnezeu rămâne încă vorbind cu Avraam și îi descoperă planurile Sale pentru Sodoma și Gomora. Face aceasta ca o manifestare a încrederii sale față de Avraam, dar și fiindcă cunoaște, după cum spune, că Avraam va preda urmașilor săi cele ce urmează să se întâmple, ca ei să învețe să cinstească și să păzească poruncile lui Dumnezeu, ca să se împlinească făgăduințele lui Dumnezeu și asupra lor. Așadar Dumnezeu îi spune lui Avraam că păcatele locuitorilor acelor cetăți s-au înmulțit foarte mult, astfel încât îndelunga Sa răbdare a ajuns la capăt. Avraam, auzind acestea, înțelege că a sosit ceasul mâniei lui Dumnezeu. Și știe, desigur, și el cât de păcătoși sunt locuitorii Sodomei, însă este atât de bun și milostiv încât se întristează pentru aceasta. Pe de altă parte se gândește că acolo, printre sodomenii cei păcătoși și stricați, se află și Lot, care, cu toate că nu s-a purtat bine cu el, este rudenia sa și oricum se deosebește de acei oameni. Așa că îndrăznește cu multă evlavie să-L roage pe Dumnezeu spunând: „Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit? Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: pierde-i-vei, oare, şi nu vei cruţa tot locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate? Nu se poate ca Tu să faci una ca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără de lege şi să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui necredincios!”[5]. Dumnezeu răspunde: „De se vor găsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepţi, voi cruţa pentru ei toată cetatea şi tot locul acela”[6].
Avraam însă știe că nici acest număr mic de drepți nu este cu putință să se afle în Sodoma. Pentru aceasta întreabă: „Poate că lipsesc cinci din cincizeci de drepţi; poate să fie numai patruzeci şi cinci; pentru lipsa a cinci pierde-vei, oare, toată cetatea?”[7]. Și Dumnezeu răspunde iarăși că nici în acest caz nu va pierde cetatea. Avraam, micșorând mereu numărul drepților ajunge la zece și primește din nou încredințare de la Dumnezeu că, chiar dacă se vor afla numai zece drepți, pentru ei nu va distruge cetatea.
Din nefericire în Sodoma nu erau nici măcar zece drepți, ci numai Lot și familia sa. Însă acest dialog al lui Dumnezeu cu Avraam ne descoperă trei mari adevăruri. Primul este mărimea milostivirii lui Dumnezeu. El depășește orice limite și dă mulțime de prilejuri păcătosului să se pocăiască și să se îndrepte. Și numai când îndelunga Sa răbdare nu dă rezultate, dă drumul dreptei Sale mânii. În al doilea rând, dreptatea lui Dumnezeu. Niciodată Dumnezeu nu pedepsește pe nedrept. Nu-i nimicește pe drepți din pricina păcătoșilor. Dimpotrivă, de multe ori îi lasă și pe cei nedrepți nepedepsiți de dragul drepților. Și în al treilea rând, efectul binefăcător pe care îl au asupra lumii cei drepți. Ei sunt „sarea pământului”[8], puterea care păzește lumea de distrugere, de izbucnirea mâniei lui Dumnezeu. Vai și amar dacă nu ar fi existat drepții. Lumea s-ar fi distrus deja. Faptul că Dumnezeu nu ne pedepsește, cu toată stricăciunea care stăpânește, este o dovadă că există și drepți și sunt cu siguranță nu zece sau douăzeci, ci mult mai mulți, chiar dacă nu se arată și nu-i cunoaștem. Să ne îngrijim însă să facem și noi parte din categoria drepților, ca să fie mai mari și mai bogate semnele dragostei și îndelungii răbdări a lui Dumnezeu față de noi și față de toată lumea.
După ce a vorbit cu Avraam, Dumnezeu a plecat, iar Avraam s-a întors la cortul său și stătea liniștit așteptând să vadă ce se va întâmpla. Între timp cei doi Îngeri au ajuns la Sodoma și spre seară l-au întâlnit la poarta cetății pe Lot. Desigur, Duhul lui Dumnezeu îi condusese acolo. De îndată ce i-a văzut pe cei doi străini, Lot, fără să-și dea seama că erau Îngeri, s-a grăbit să-i primească precum Avraam, i-a chemat să-i găzduiască în casa lui. La început aceia au refuzat, însă Lot a stăruit și i-a convins să primească. Vedem aici că și el considera o îndatorire primirea străinilor. În mod sigur pilda unchiului său îl influențase în chip binefăcător. În plus față de aceasta Lot se gândea și la primejdiile la care vor fi expuși străinii din partea locuitorilor stricați ai Sodomei. Și așa a și fost.
De îndată ce sodomenii au aflat despre venirea celor doi străini, s-au grăbit toți împreună spre casa lui Lot, tineri și bătrâni, și ce credeți că cereau? Să li-i dea Lot pe cei doi pe care îi găzduia, ca să se desfrâneze cu ei! Într-un asemenea grad de stricăciune ajunseseră! Desigur, erau vrednici nu numai de o simplă pedeapsă, ci de nimicire desăvârșită.
Lot se afla într-o poziție foarte dificilă. Ar fi fost o mare rușine și jignire să fie necinstiți cei găzduiți de el. În nepriceperea și deznădejdea sa, Lot le face o propunere sodomenilor: să le dea pe cele două fiice ale sale, ca să fie necinstite ele, iar nu străinii. Probabil s-a gândit că, decât să se săvârșească o faptă rușinoasă și dezgustătoare, ar fi fost un rău mai mic să se săvârșească o alta, care nu era atât de nefirească. Propunerea lui era izvorâtă din deznădejde. Gândea omenește și nu vedea altă soluție. Însă tocmai atunci cei doi străini au arătat cine sunt. L-au tras pe Lot în casă, au închis ușa și i-au lovit pe sodomeni cu orbire, ca să nu poată găsi ușa. Cu toată pedeapsa, aceia au rămas nepocăiți și continuau să caute ușa, până când au căzut la pământ nemișcați din pricina oboselii. Atât de stricați erau, încât nici pedeapsa nu i-a înțelepțit. Atât de mult distruge și orbește păcatul sufletul omului.
După aceste fapte ale sodomenilor nu mai rămânea de făcut altceva. Cei doi Îngeri i-au descoperit lui Lot că cetatea va fi distrusă și i-au poruncit să plece împreună cu familia sa, ca să se izbăvească, iar dacă are alte rudenii sau cunoscuți, să-i înștiințeze îndată, ca să plece împreună cu el. Într-adevăr, Lot i-a găsit și i-a înștiințat pe cei doi gineri ai săi, cu care erau logodite fiicele sale. Aceia însă n-au dat importanță cuvintelor sale. li se păreau ridicole și de necrezut. Astfel au pierdut singurul prilej de scăpare.
Desigur, Lot gândea altfel. A crezut fără îndoială cele spuse de Îngeri. Cu toate acestea, nu se grăbea nici el să împlinească cele poruncite. Cum să lase casă, avere, rudenii? Probabil că femeia sa și fiicele sale erau încă mai șovăitoare. Pentru aceasta a fost nevoie ca Îngerii să-i grăbească și să-i ia de mână, ca și cum ar fi fost copii mici, și să-i scoată din cetate. Și acum îi poruncesc lui Lot: „Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!”[9]. Cu alte cuvinte: Nu mai rămâne nimic altceva, decât să scăpați cu viață. Nu vă uitați la averi și la bani, la gineri și rudenii. Tăiați orice legătură cu cetatea păcatului, ca să vă izbăviți. Aceste cuvinte ale Îngerilor ne amintesc și nouă să evităm cu toată puterea locurile și pricinile păcatului, să tăiem orice legătură cu ceea ce ne poate arunca în păcat, să nu ne întoarcem și să privim înapoi, pentru că ne primejduim să ne întoarcem la obiceiurile noastre cele rele. Numai îndepărtarea hotărâtă și la timp ne poate izbăvi.
Noaptea plecaseră de la Sodoma Lot și familia sa. Răsărea deja soarele, când au ajuns în mica cetate Sigor (Țoar), la poalele muntelui și deodată a venit urgia din cer. „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc din cer de la Domnul. Şi a stricat cetăţile acestea, toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia”[10]. Pucioasă și foc a aruncat Dumnezeu din cer, adică, după ce a căzut pucioasa și a acoperit toate precum zăpada, a venit mai apoi focul. Locul s-a prefăcut într-un cuptor uriaș, în care au fost distruse toate: oameni, case, copaci, animale. Locul roditor de altădată a devenit un lac cu apă amară, plină de sare și smoală, în care nu există viețuitoare. Pentru aceasta se numește Marea Moartă.
Această pedepsire înfricoșătoare a sodomenilor trebuie să ne aducă aminte de pedepsele înfricoșate ale iadului veșnic, pe care Evanghelistul Ioan le aseamănă cu „iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă”[11], luând imaginea din distrugerea Sodomei. Desigur, acele pedepse nu sunt pucioasă materială, nici foc simțit, ci ceva mult mai înfricoșător. Să luăm aminte să nu cădem în acel iezer, pentru că altfel ne vom chinui fără nădejde ca suferințele noastre să ia sfârșit.
Femeia lui Lot nu a ajuns însă la Sigor, pentru că, așa cum spune Scriptura, „s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut în stâlp de sare”[12]. Cu toate că Îngerii le dăduseră poruncă să nu se uite înapoi, ea s-a întors să vadă ce se întâmpla în Sodoma și îndată a rămas pe loc moartă, ca o statuie neînsuflețită. Aspră a fost pedeapsa ei, însă dreaptă, la fel ca pedeapsa primită de sodomeni, pentru că prin fapta sa a arătat neascultare față de porunca lui Dumnezeu și în același timp neîncredere în cuvintele Lui și curiozitate deșartă.
Însă pățaniile lui Lot nu se termină aici. Lot nu a rămas în Sigor. Porunca lui Dumnezeu era să se refugieze în munte. Așadar pleacă împreună cu cele două fiice ale sale în munte și locuiește într-o peșteră. Cât se smerește omul și câte necazuri și lipsuri poate răbda! Când se certau păstori lui Lot cu păstorii lui Avraam, nu le ajungeau nici munții în care locuia unchiul său, nici împrejurimea Iordanului. Acum îi este de ajuns o peșteră, fiindcă le-a pierdut pe toate. Așadar să fim recunoscători pentru bunurile pe care ni le dă Dumnezeu și să-I mulțumim pentru ele. Și să nu spunem că ne este cu neputință să trăim cu mai puține. Când suntem lipsiți de ele, înțelegem pe de o parte câte bunuri am avut și cât de nerecunoscători am fost, iar pe de altă parte ne dăm seama că nu ne erau toate atât de necesare, cât ne închipuiam noi.
Acolo în munți, în pustie, va pătimi Lot ceea ce n-a pătimit în Sodoma. Va cădea într-un păcat dezgustător, la care nu s-ar aștepta nimeni. Însă păcatul stă la pândă pretutindeni, chiar și în pustie, și își întinde mrejele, ca să facă victime. Oriunde ne-am afla, să avem deschiși și priveghetori ochii sufletului nostru, ca să scăpăm de cursele diavolului. Să vedem așadar această ultimă pățanie a lui Lot.
Cele două fiice ale sale, când s-au aflat în pustie au crezut că s-a pierdut toată lumea. Cea mai mare a spus celeilalte: „Tatăl nostru e bătrân şi nu-i nimeni în ţinutul acesta, care să intre la noi, cum e obiceiul pământului. Haidem dar să îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul!”[13]. Și cele două surori, după ce l-au îmbătat pe tatăl lor, au dormit pe rând cu el și au rămas însărcinate. Prima l-a născut pe Moab, iar a doua pe Amon, care au devenit strămoșii a două popoare: al moabiților și al amoniților. Astfel Lot, fără să-și dea seama – Scriptura subliniază aceasta – a căzut în înfricoșătorul păcat al amestecării sângelui. Desigur, cea mai mare vinovăție pentru aceasta o au fiicele sale, care au conceput și au pus în lucrare acest lucru groaznic, însă nici el nu a fost cu totul nevinovat. Dacă ar fi fost cu luare-aminte și ar fi evitat beția, ar fi evitat și păcatul.
După aceasta Scriptura nu mai vorbește despre Lot, însă toată această istorie a sa este plină de învățăminte. Lot ar fi evitat toate aceste chinuri și pățanii, dacă ar fi luat aminte la alegerea locului unde urma să se așeze. A ales după criterii materiale și lumești. L-a atras rodnicia locului și nu a luat în seamă răutatea și stricăciunea oamenilor. De dragul bunurilor materiale a preferat să se îndepărteze de bunul său unchi, lângă care s-ar fi aflat în siguranță. A plătit însă foarte scump alegerea sa. A suferit, s-a primejduit, le-a pierdut pe toate și în cele din urmă nu a scăpat nici de păcat. Așadar să luam aminte la alegerile, la planurile și aspirațiile noastre. Să nu ne atragă și să ne înșele lucrurile plăcute la exterior. Să privim mai profund și mai departe. Să preferăm „cele bune și de folos sufletelor noastre”. Atunci nu ne va părea rău pentru alegerea noastră. Poate vom fi mai săraci în cele materiale, însă ne vom afla în siguranță și vom fi mai bogați duhovnicește, pentru că vom avea binecuvântarea și ocrotirea lui Dumnezeu.
[1] Evrei 13, 2.
[2] Facerea 18, 10.
[3] Facerea 18, 12.
[4] Facerea 18, 13-14.
[5] Facerea 18, 23-25.
[6] Facerea 18, 26.
[7] Facerea 18, 28.
[8] Matei 5, 13.
[9] Facerea 19, 17.
[10] Facerea 19, 24-25.
[11] Apocalipsa 21, 8.
[12] Facerea 19, 26.
[13] Facerea 19, 31-32.
