Un imens val de mâhnire răscolește inima poporului aceste zile. Departe de a fi unit doar prin ce-l doare, poporul român e unit prin ceea ce și modul cum iubește. Numai un popor cu spirit nemuritor şi liber putea să proclame, emblematic, dacic și creștin totdeodată: Vom muri și vom fi liberi! Nu deznădăjduit, ci demn, își păstrează noblețea, conștient că valoarea libertății e mai mare decât a supraviețuirii umile, precum și luciditatea, conștient că problema libertății nu poate fi soluționată nici politic, nici filosofic, ci numai de puterea spiritual- începând de la puterea de jertfă și virtute a fiecăruia, hrănită din Puterea Celui ce a spus: Îndrăzniți! Eu am biruit lumea!, Adevărul vă va face liberi!, Duh este Dumnezeu, și unde este Duhul, acolo este libertate!, Pacea Mea o dau vouă, căci nu cum vă dă lumea vă dau Eu!, Eu sunt Lumina lumii; Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu! Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei afară de Mine!– Care sunt acei alți dumnezei? În primul rând, sinele. Apoi ceea ce silește cugetarea către ceva mărunt…
Dumnezeu a creat libertatea de conștiință și a definit-o ca trăire a cunoașterii Lui. Dictonul Crede și nu cerceta! e o invenție atee, din Manualul micului ateist. În Biserică fundamentul preocupării spirituale este cunoașterea, în sensul de a fi pătruns de Revelație (con-știință= știință-împreună-cu-Dumnezeu). Altminteri observația empirică, raționalistă sau simpla infuzare cu vreun afect nu sunt cunoașteri cu valoare decât ca exercițiu de mișcare într-o sferă restrânsă, nesatisfăcătoare, ușor demontabilă. Ignoranța (lenea intelectuală), prostia (a fi opac, obtuz), tâmpenia (lipsa de ascuțime), dobitocia (preocuparea strictă cu instinctele), nepăsarea, viclenia (dublul standard), duplicitatea, compromisul, manipularea, tirania sau sclavia sufletească, orice formă de neștiință sau falsă știință sunt răspicat numite păcate în Sfânta Scriptură. Păcatele spiritului sunt cu atât mai grave cu cât spiritul e mai prețios decât sufletul lesne înclinat spre instinct, întrucât întunecă ființa omului în profunzime și în întregime mai mult decât pata pe conștiință a unei fapte rele, care este mai uşor de conștientizat și redresat.
Păcatul cel mai grav al spiritului este respingerea adevărului evident din toată natura interioară și exterioară: existența unui Creator Unic și Personal, de al Cărui plan ține universul și de a Cărui energie ține bunăstarea sufletului. Ateismul este deci o problemă a voinței care, liberă fiind, alege să se „debranșeze” de la Sursa și Soluția libertății sale. La nivel de neam, ateismul are același efect nimicitor ca și la nivelul persoanei.
La fel funcționează toate păcatele minții: mândria, trufia, părerea de sine, egoismul, ura, trădarea, invidia, răutatea, minciuna, erezia, îndărătnicia, disprețul, cruzimea, iar împreună cu mintea, păcatele inimii: agitația disperată, lăcomia de avere, de putere, lașitatea, frica, înșelăciunea. Toate aceste înclinații cresc vertiginos în sufletele atee și scad vertiginos în sufletele creștine.
Cu toate eforturile bolșevicilor de orice modă de a crea singurul lucru de care sunt ei în stare- adică dezordine și luptă de clasă (ei creează și clasele, și lupta, și lupta împotriva luptei, etc), lumea nu se împarte în păcătoși și nepăcătoși, puri şi nuli, etc. Împărat sau proletar, tânăr sau bătrân, arhiereu sau mirean, orice om greșește în fiecare zi de 70 de ori câte 7. Diferența dintre oameni este raportarea conștiinței: O conștiință și o comunitate cu frică de Dumnezeu, când face vreo greșeală, aleargă imediat nu în stradă la exhibat, nici în virtual la reprimat, ci la Făcătorul conștiinței, la Mântuitorul Iisus Hristos al Cărui chip îl și purtăm, și de la El cere și primește eliberarea, primenirea, reluminarea, împuternicirea. O conștiință și o comunitate care se raportează la altcineva sau la altceva (televizor, idee politică, valoare materială) nu numai că nu-și rezolvă frământările și angoasele- reflexii implacabile ale încălcării unui cod universal de bună-stare a existenței (deoarece păcatul este orice încălcare a acestui cod), dar se împotmolește și mai mult în mrejele neputinței și ale progresiei erorilor, ajungând în cele din urmă la autodistrugere. Să continui să crezi în petiții online, mitinguri și alegeri, după ce vezi muntele de dovezi că în contextul de azi acestea sunt egale cu zero, e semnul, vorba lui Țuțea, „tâmpirii unui neam” peste care, vorba mucenicului Corneliu, „hoardele bolșevice nu trec fără să demonizeze”.
Ateismul și demonismul militant al presei ocupantului amplifică dramele- create tot de el- până la psihoze 1) tot mai cuprinzătoare ale comunităților, 2) pe subiecte tot mai vitale, 3) clătinând valori tot mai importante, 4) modificând sentimente tot mai ample, 5) într-un pas tot mai alert și 6) de o durată tot mai lungă, făcând acești pași conform manualelor de manipulare a unui popor vizat spre cucerire prin extincție. A eroda până la insuportabil negativul, păcatul, lipsa, nimicul, și a nu oferi nicio valoare pozitivă, constructivă, vitalizantă este o metodă demonică de strivire psihologică a unui popor.
Nici nu are cum o putere atee să ofere ceva vitalizant, din moment ce are ca principiu respingerea Vieții Înseși Care este Dumnezeu. Cum poate nihilistul să umple de sens lumea? Nu natura, materia, firea, se hotărăște de la sine să se organizeze în ceva superior, nici brusc, nici treptat, ci numai Dumnezeu, Creatorul naturii și al oamenilor, dă tărie și pătrunzime intelectului, forță și creativitate inimii, rezistență și ușurință trupului. Numai Dumnezeu dă răspunsurile la toate „de ce?”-urile, visele, temerile, iubirile, luptele, numai Dumnezeu, Care strălucește în țara aceasta în fiecare fir de praf, fiecare rază, fiecare ochi, Dumnezeul pentru Care au trăit, murit și rămas vii strămoșii și copiii noștri- căci toți suntem una-, o singură ființă care suferă și mărturisește românește.
La cine vă duceți, fraților, pentru a vă lua țara înapoi? Tot la mâna celor ce v-au luat-o? La mâna celor ce vă sfidează vrând să vă ia și pe voi? Oare vă vor da socoteală pentru crimele lor, pentru batjocorirea voastră, vă vor da oare drepturi, răspunsuri, odihnă, dreptate? Oare cel care din tată în fiu e urâtor de oameni are vreo remușcare? Oare poți aștepta de la mincinos adevărul, de la criminal ocrotire, de la lacom generozitate, de la nesimțit simpatie, de la laș eroism? Oare filosofii și politrucii, avarii și semeții, mârșavii și trădătorii de profesie- cu toții plătiți să vă disprețuiască, să vă calce în picioare pe voi și pe tot ce aveți mai sfânt-, oare aceștia vă vor respecta vreun drept, aceștia își vor ține vreo promisiune? Ei nu au cuvânt cum nu au virtute, că puterea în cuvânt și virtute vine numai de la Dumnezeu în omul evlavios ca inima părintelui pentru fiu, smerit și măreț ca și Cerul, tare ca muntele, tainic ca pădurea, duios ca râul, înălțător și adânc ca marea, plin de rod bun ca grâul și via. Unde sunt aceștia, decât printre marginalizații sistemului represiv, invizibilii de ochiul Mașinii… Succesul mângâietorilor de egouri hipersensibile și de minți letargice, cei care rescriu Evanghelia după cum convine auditoriului, vine să compenseze locul rămas gol prin aruncarea luminătorilor reali ai neamului în uitare, discreditare ori necunoaștere.
Mai mult, în prag de alegeri cum era de așteptat iese în prim plan recrudescentul fenomen al unui ateism mistic mai coroziv decât ateismul declarant- e vorba de un soi de necredință plicticoasă care flutură energic stindardul unui limbaj bisericesc, în realitate tăgăduind puterea divină, sau altfel spus, tăgăduind evidența. Șablonardă sau ingenioasă, epatarea acestora nu-i mai convinge nici măcar pe ei, pe când noul PCR sub forme numite divers astăzi are tristul avantaj că crede nelimitat… în sine, de aici și puterea lor de convingere în masa celor fără nicio convingere.
O altă marotă bolșevică și picătură chinezească ce amărăște și sădește ateismul: pe Dumnezeu nu L-am inventat noi, preoții, noi, călugării, noi, creștinii ortodocși, așa cum se consternează unii când mai aud vreun verset, vreun canon, vreo învățătură sfântă. Om fi noi nevrednici cuvintelor Lui, dar sunt totuși ale Lui, iar nu ale minților noastre. Un argument imbatabil e acela că dacă ar fi fost inventate de noi, ar fi fost mai ușor de împlinit. Dumnezeu este Cel Ce Se face cunoscut pe Sine în chip minunat, rațional, duhovnicesc și incontestabil în tot ceea ce binevoiește, El e Cel ce strigă Adevărul în conștiințe, Cel ce dă bucurie, putere de a ierta, putere de a face dreptate, putere de depășire a firii, Cel ce dă sens și SOLUȚII.
Dacă Trupul lui Dumnezeu suntem toți, unde este ascultarea și viețuirea după El, Capul Bisericii? Că e de necrezut că un neam întreg bolește cu sindromul Stockholm, al victimei care solidarizează patologic cu cel ce victimizează. Pe cât e românul de independent și de tare la cerbice, e oare posibil ca în 30 de ani să creadă pe cuvânt sistemul ideologic opresiv și să se facă de bunăvoie victima lui? Nicidecum! Neamul se identifică prin vârfuri, nu prin uscături. Ce înseamnă a fi român? Înseamnă să vibreze toată fibra ta de duh și de trup la cinstea de a fi fost creat de Dumnezeu acestui pământ, acestui cer spiritual, acestei limbi, acestei iubiri, acestui foc atât de râvnit de toți. Deviza-i libertate, și scopul ei preasfânt. Iată în imn scopul libertății: a trăi preasfânt, nu în jugul reeducării ateo-materialiste.
Ce rezolvă linșarea publică și ghilotina, atât de la modă în mass-media, răzbunări izvorâte dintr-o disperare revoluționară care distruge civilizația, cultura, însăși supraviețuirea unui popor? Ce rezolvă circumambularea nesfârșită în jurul unui subiect în timp ce se tabuizează miezul problemei? Ce rezolvă împărțirea partinică, dacă facțiunile nu-s decât fragmente centrifuge ale aceluiaşi bici? Ce rezolvă urcarea sisifică a unei argumentații, a unei logici reducționiste, ca pe o golgotă care nu culminează în răstignirea de sine a unui gând și în învierea unui crez? Toate aceste acțiuni-activisme pe care ocupantul ideologic le numește „exersarea libertății”, „libertate de expresie”, „libertate de alegere”, toate acestea nu sunt decât miraje, uzurpări, potențe utopizate, intenționat eşuate, risipiri de energie în neant, ele nu oferă nicio eliberare, nu câștigă nicio libertate. EFECTUL urmăriți-l, și vedeți că toate acestea duc la efectul invers celui declarat.
Dacă libertatea de mișcare ar fi respectată, nu ar fi impuse, contrar voinței popoarelor, cipuri umilitoare etic în actele de identitate și circulație. Dacă libertatea de alegere ar fi respectată, nu s-ar inventa mereu entități suprastatale care să saboteze autonomiile, voalat sau nu. Dacă libertatea de expresie, garantată de Constituție, ar fi respectată, n-ar constitui motiv de inflamare exprimarea creştinilor asupra unor subiecte despre care curg râuri de păreri dintre cele mai diverse. În schimb nu vedem admonestarea (poruncită de Constituţie!) a celor ce urlă sau susură idei anti-umane, anti-creştine, anti-româneşti, rasiste, misogine, criminale, odioase, scabroase, imorale, anarhiste, din partea unor oameni de așa-zisă cultură (Cărtăreştii, Mungiii, Patapievicii, etc., cu toții egali între ei în absenţa coordonatei cult-ice din pretenţia de a face cult-ură) şi așa-zisă presă (în speţă cozile de topor ale tuturor intereselor anti-naţionale şi anti-creştine). Nu, libertatea de expresie, de mișcare, de alegere se pare că o au numai unii, ce se comportă mai presus de lege. Aceştia au parte de respect din partea legii, iar cei ce respectă legea nu au parte de respectul ei. Nu “numai în România”, cum e lamentaţia cea mai lamentabilă, dar oriunde în lumea fără frontiere a viitorului coșmarului utopiei transumaniste, nicio libertate nu se respectă dacă e posibilă o dirijare de stat împotriva cetățenilor, precum dosarul Revoluţiei, mineriadele, legea obligativităţii donării de organe sau cazurile Roşia Montană, Colectiv sau Caracal.
Lumea de azi, obsedată de viitor, uită să trăiască prezentul, ori exacerbându-și emoțiile momentului, care ar trebui trecute cu vederea prin rațiune, ori nemaifiind prezentă în sine și în nimic, fiindcă fuge în utopic, în virtual, ignorând milenii de înțelepciune și înțelepțire a existenței cu care datoare ar fi a îmbunătăți concretețea realului și plinătatea sa.
Nu e un curs firesc, istoricește vorbind, faptul că în ultima vreme obiceiul libertății ideii (altminteri balcanic), s-a făcut socialmente patologic și paroxistic- majoritatea celorlalte popoare rămânând în genere tributare unei paradigme încorsetate și ușor determinate. De aceea și constituie un obiect de atâta supraveghere, securitate și temere acest spațiu geostrategic, prin gradul de neprevăzut ce e intrinsec legat de pluritatea de idei. Tirania ideii unice, precum și zumzetul asurzitor dar inapt al multitudinii de păreri rămase necoezive prin punere în faptă sunt cele două fețe ale aceleiași monede ale luptei dintre masonerii. Din această luptă creștinii trăitori ai adevărului creștin ies nevătămați, iar cei care nu cunosc și nu trăiesc adevărul credinței sunt sfărâmați de malaxorul matricii și aruncați în uitarea istoriei.
Adevărata realizare a libertăților se vede, concret, eficient, în Biserică, numai în Biserică, adică în lumea lui Dumnezeu dintre oameni. Biserica nu e, cum o definește ateul, o instituție și un set de ziduri și funcții, rezumabile la niște personalități și gândiri failibile. Biserica este Duhul Sfânt care dă o reală, simțită, confirmată, deci pragmatic demonstrată: unitate, fraternitate, egalitate, libertate, deplinătate. Structura internă a Bisericii eludează orice încadrare în parametrii atei, ca de pildă cuantizarea marxistă a unei fapte în timp ce i se exclud corolarele și sensurile. Structura Bisericii e pur duhovnicească, ea funcționează prin har, care dă oamenilor o respirare, o vedere și o simțire spirituală supranaturale. Nu e ceva deținut exclusiv de patriarhul cutare sau de toți patriarhii la un loc, nici de arhiereul sau preotul cutare, nici de o anume țară sau mănăstire aparte; Dumnezeu este mai presus de oameni, dar Se grăiește și Se arată lucrător prin oameni care Îl ascultă și care primesc harisma ierurgică de la El.
Cine, înainte de Hristos, putuse vreodată să dezlege tragedia existențială a omului căzut? Care Pleșu al Areopagului, sfâșiat de hedonisme perverse și de silogisme sterile, putuse vreodată să înaripeze și să odihnească gândul cel mai înalt? Care Cezar dăduse supușilor săi noblețea de a fi numiți egali ai săi și el slujitorul lor? Care societate dăduse, înainte de Hristos, cinste egală femeilor și bărbaților, justiție săracilor, învățătură analfabeților, nădejde oropsiților, fericire condamnaților? Care om politic, care om de cultură, care guru, care om de afaceri, care societate vreodată a adus lumii depășirea firii umane, seninătatea în chinuri, miracolul ca regulă, binecuvântarea ca realitate? Nimeni, afară de Hristos.
Hristos- Scriitorul Scripturii. Hristos- Preotul Liturghiei. Hristos- Botezătorul cu foc dumnezeiesc. Hristos- Mirele inimii călugărului. Hristos- Legiuitorul iertării. Hristos- plăsmuitorul și replăsmuitorul omului. Hristos- vindecătorul neamului. Hristos- Soarele Lumii. Hristos- Iubirea, Iertarea, Credința, Nădejdea. Hristos- Veșnicia. Hristos- Prezentul perpetuu al Adevărului care ne face liberi.
Și spre deosebire de oamenii politici, ba chiar spre deosebire de orice om, supus greșelii, oricine ar fi el, Hristos Își ține făgăduințele.
Când vi se spune, prin gurile întunericului celui dens și usturător al viermelui neadormit și scrâșnetului de dinți- la televizor, pe internet, în piață sau oriunde-, să anihilați social o persoană, oricine ar fi și orice ar fi făcut sau spus, să o judecați și osândiți, să îi doriți răul sau moartea, să o disprețuiți fundamental în ființa și existența ei, atunci puteți fi siguri că în primul rând VOUĂ vă face un rău, schimonosind în voi frumusețea de a fi cum trebuie să fie un om. Omul plin de ură, ranchiună și venin, care nu găsește decât urâtul, macabrul, sarcasmul, deznădejdea, omul care aruncă un vot de blam pe un întreg popor sau pe întreaga existență a cuiva, omul mic la suflet, incapabil de perspectivă, de a crea, de a visa, de a realiza, omul sclav, slab, bătut de orice vânt, consumat de frustrare și mânie, de lene, de a teroriza și de a fi terorizat, nu e omul firesc, românul și creștinul firesc, ci omul nou al bolșevismului celui mai feroce, omul rătăcit pentru a cărui pocăință și revenire TREBUIE să ne rugăm, într-un suflet, ca neam.
Revoluţia hristică este singura în istorie care aduce adevărata schimbare la faţă a României.
Dumnezeu şi Maica Domnului să binecuvinteze cu bunătatea și mila Sa pe tot sufletul rănit şi întristat. Hristos a înviat!
