Preot Ioan Istrati
Un intelectual globalist foarte cunoscut de la noi scria acum câțiva ani pe un ton plângăcios, cum a fost el în Franța și s-a spovedit la un preot catolic, deși e ortodox. A relatat cu câtă delicatețe i s-a adresat de după perdeluță, cum s-a simțit mângâiat pe ego, cum a fost el iertat imediat, indiferent de păcate, fără mustrare și canon de pocăință.
Deplângea astfel suferința ortodocșilor, unde popii (sic) tratează sufletele ca “lemnele pentru foc”.
Vorbea de un terorism duhovnicesc al preoților pravoslavnici, cu un adânc dispreț.
I-am scris atunci că spovedania NU e mângâiere pe cap, rânjet calin și tâmp în fața mizeriei interioare, acceptare a iadului, cosmetizare a infecției.
Spovedania e frângere de inimă, cauterizare a răului, extirpare a păcatului lipit tumoral de suflet, rușine în fața lui Dumnezeu ca în Rai, durere de durerea lui Dumnezeu, înfricoșare de singurătatea veșnică.
Spovedania adevărată taie răul, omoară cancerul, e plângere zdrobită la porțile Raiului.
Sfinții Bisericii lui Hristos sunt transfigurați de lumina cea pururea fiitoare, înlăcrimați în fața lui Dumnezeu, cutremurați de lumina Crucii, nu rubiconzi, zaharisiți și edulcorați ca în frescele baroce ale occidentului.
Spovedania e plângere, sau nu e deloc.
