Spovedania neîncetată

Spovedania neîncetată

Fiecare păcat care ne împovărează conştiinţa trebuie curăţit de îndată prin pocăinţă, fără a mai aştepta vremea hotărată pentru îngrijirea sufletului. Nu e bine să-l ţii în suflet nici măcar o zi, nici măcar o oră, pentru că păcatul îndepărtează harul şi ne lipseşte de indrăzneala la rugăciune; cu cât rămâne mai mult în suflet, cu atât se învârtoșează şi se răceşte inima. Odată izgonit afară prin pocăinţă, el lasă în urmă o mântuitoare rouă de lacrimi de pocăinţă.

În fiecare zi, înainte de a merge la culcare, fă o mărturisire particulară Domnului, spunându-ţi toate păcatele. Gândurile, dorinţele, simţămintele şi mişcările pătimaşe ale sufletului, precum şi orice pătează faptele noastre, chiar şi pe cele bune, trebuie mărturisite Domnului. Chiar dacă am păcătuit oarecum împotriva propriei noastre voinţe, păcatul zace încă în noi, făcandu-ne întinaţi şi netrebnici înaintea lui Dumnezeu şi a propriului simțământ de curăţie şi desăvârșire. Culcându-ne în pat e ca şi cum am pleca spre lumea de dincolo. Spovedania ne pregăteşte pentru această călătorie, in timpul somnului, tot ceea ce am dobândit peste zi devine o parte a firii noastre; de aceea trebuie să curăţim tot ceea ce am adunat în cursul zilei şi să îndepărtăm prin zdrobirea inimii toată necuviinţa şi murdăria. Astfel vom deveni curaţi.

Să săvarşeşti o spovedanie minut-de-minut, adică fiecare gând, dorinţă, sentiment şi mişcare ruşinoasă şi vrednică de osândă a sufletului tău să o mărturiseşti cu pocăinţă şi cu străpungerea duhului, de îndată ce ţi-ai dat seama de ele, lui Dumnezeu Cel Ce pe toate le vede; şi să ceri iertare pentru ele şi puterea de a te feri de ele pe viitor. Roagă-L ca în clipa aceea să te cureţe de toată întinăciunea. Această lucrare este foarte ziditoare – parcă am lăcrima necontenit când mergem impotriva prafului – şi cere o severă luare-aminte la mişcările inimii. Cel nerisipit este mereu osârduitor şi plin de râvnă, pe când cel ce nu alungă de la sine gândurile şi dorinţele prin pocăinţă şi zdrobire lasă o rană deschisă în inima sa. Cât de multe răni avem şi câte săgeţi primim fără să prindem de veste! Nu este de mirare că ne răcim şi suntem biruiţi. Un gând aduce un ait gând şi din ele se naşte dorinţa. O dorinţă şi încă una dau naştere consimţirii, iar pe urmă se săvarşeşte desfrânarea cea lăuntrică şi astfel am căzut. Cel ce se pocăieşte neîncetat se curăţă de toate acestea şi-şi netezeşte calea.

Descoperă orice nedumerire, tulburare sau înţeles nou unei alte persoane care este de acelaşi cuget cu tine sau părintelui tău duhovnicesc, astfel încât el să fie cel care le dezleagă sau le cumpăneşte valoarea şi care pronunţă o judecată. În acest fel se înlătură orice abatere din drum sau oprire în loc. Leapădă obiceiul de a hotărî totul de unul singur şi vei caştiga timpul care era irosit uneori prin stearpa visare cu ochii deschişi. Descoperirea gândurilor însă este mai presus de orice un zid nebiruit al pazei de sine, o păzire de primejdii, o convingere tare şi neclintită, prin care sporesc tăria voinţei şi temeinicia lucrării.

Prin toate aceste lucrări, spovedania ajunge într-adevăr neincetată. Duhul este menţinut într-o stare de străpungere, de căinţă, de umilinţă şi de rugăciune smerită – ceea ce înseamnă că este viu. Dintre toate lucrările, aceasta este cea mai potrivită pentru păstrarea duhului de ravnă şi menţinerea căldurii osârdiei, astfel încât unii au restrâns toată lucrarea duhovnicească atât pentru sine, cât şi pentru alţii la un singur lucru: pocăinţa şi plângerea păcatelor în fiecare clipă.

Extras din “Calea spre mântuire”, Sfântul Teofan Zăvorâtul

Total
176
Shares
Previous Post

Viețile Sfinților – august, ziua 20

Next Post

Evanghelia zilei (Matei 15, 32–39)

Related Posts