Stareţa Ana

Fericita Stareţă Ana Iovanoglu s‑a născut în 1903 în satul Panormo din Asia Mică, din părinţi foarte evlavioşi, Ioan şi Dimitra. A fost cea întâi‑născută şi a avut încă opt fraţi. La botez i s‑a dat numele Anastasia.

Odată cu schimbul de populaţie, după nenu­mărate suferinţe, s‑au stabilit în satul Pigadia din regiunea Drama. Aici tatăl ei a devenit crescător de animale. Ca una ce era mai mare, Anastasia se îngri­jea de fraţii săi mai mici, iar mama ei muncea.

Încă de mic copil ea L‑a iubit pe Hristos. Când vorbea despre Hristos şi despre Maica Domnului, plângea. De mică a ţinut toate posturile şi nu a mân­cat niciodată carne. Când veneau în satul ei monahi din Kirghia, ea mergea lângă ei, căci voia să asculte despre Hristos. Nu a mers la şcoală şi de aceea nu ştia să citească. Când se ruga, auzea uneori noaptea cân­tări îngereşti.

Odată povestea:

„Eram nouă fraţi şi păzeam cuvântul tatălui nos­tru, dar a venit vremea ca eu să nu‑l mai păzesc, fiindcă eram cea mai mare – aveam treizeci de ani – şi venise vremea să mă căsătoresc. Fraţii mei crescuseră şi ei şi le venise vremea pentru căsătorie. De aceea murmurau împotriva mea, zicându‑mi:

–   Când te vei mărita? Ce vei face?”.

În cele din urmă s‑a căsătorit cu un tânăr pe nume Ioan, care era păstor la oile lor. Fiindcă părinţii ei nu au fost de acord cu această căsătorie, au alungat‑o de acasă. Soţul ei, la o săptămână de la căsătorie, a plecat în Kozani ca să‑i vadă pe ai săi, dar nu s‑a mai întors niciodată. Nici ea nu a aflat vreodată ce s‑a întâmplat, dar nu a cârtit niciodată, nu l‑a vorbit de rău pe soţul ei şi nu s‑a plâns deloc. Mereu îl ierta şi îi dorea să fie bine.

–   Aşa a vrut Dumnezeu, spunea ea, şi aşa s‑a făcut.

Anastasia, fiind părăsită de toţi şi aşteptând şi un copilaş, a căzut în deznădejde şi a încercat să se arun­ce într‑un lac.

„Atunci, povesteşte ea, am intrat în lac şi când apa mi‑a ajuns până la gât, am simţit în spatele meu un fâlfâit de aripi şi am auzit o voce spunându‑mi:

–   Un astfel de suflet îl vei arunca în mocirlă?

Cred că a fost Îngerul meu păzitor. Şi acum îmi amintesc atingerea aripii; mi s‑a întipărit în memorie”.

În cele din urmă şi‑a găsit scăparea la o mătuşă de‑a ei, pe nume Sofia, care a îngrijit‑o, a ajutat‑o să nască copilul, iar apoi l‑au crescut împreună, căci Anastasia lucra ca să‑şi câştige pâinea.

Se mâhnea pentru fiica ei, Veneta, că nu avea tată. Adeseori îi spunea:

–   Nu te necăji, copilaşul meu, mă ai pe mine. Eu îţi voi purta de grijă, eu îţi voi fi şi mamă şi tată.

Făcea tot ce‑i stătea în putinţă ca să nu‑i lipsească nimic. Lucra zi şi noapte, căci pe deasupra îi ajuta pe fraţii ei şi o îngrijea şi pe mama ei.

Toată ziua lucra din greu pe ogor, iar noaptea se ruga. Obişnuia ca împreună cu alte femei să se adune într‑o casă din împrejurime, înaintea unei icoane a Sfântului Gheorghe, şi acolo să privegheze şi să se roage pentru toată lumea. Se scula întotdeauna dimi­neaţa devreme ca să se roage, deoarece credea că atunci Dumnezeu te aude mai bine. Când crezi şi te rogi, Dumnezeu nu te uită.

Îl iubea mult pe Dumnezeu. Când spunea cuvin­tele „Dumnezeul meu”, sufletul ei se bucura şi ochii îi lăcrimau. Spunea:

–   Îl iubesc atât de mult pe Dumnezeu! Vreau să merg la Ierusalim să mă închin.

A adunat bănuţ cu bănuţ pentru a merge la Ierusalim. Mai întâi a mers şi s‑a închinat în insula Tinos[1]. Acolo, aşa cum spunea, a văzut‑o vie pe Maica Domnului şi a auzit o voce spunându‑i:

–   Să mergi la Ierusalim!

Şi într‑adevăr, a mers, s‑a închinat la Sfintele Locuri şi acolo l‑a cunoscut pe stareţul Amfilohie, iar la Hozeva pe monahia Elisabeta. S‑a botezat în râul Iordan şi după multă rugăciune şi post a fost tunsă în schima mică cu numele de Ana. Şi fiindcă făcea ascultare de părintele Amfilohie, acesta i‑a dat po­runci şi canon că să se pregătească să primească mai târziu Schima mare.

Când s‑a întors era plină de bucurie duhovniceas­că, deşi era atât de istovită din pricina oboselii şi a postului, încât abia mai putea păşi. A mers apoi şi a rămas la o mănăstire din apropiere timp de patruzeci de zile. Voia să rămână acolo pentru totdeauna, dar fiindcă era în vârstă, nu au primit‑o.

Şi astfel s‑a stabilit în satul Doxato într‑o chilioară mică şi veche, care nu avea lumină, ci doar o sobă mică. Din sensibilitate nu a vrut să rămână în casa fiicei ei, ci lângă ea. Iar aceasta a făcut‑o şi pentru a avea linişte şi a‑şi putea îndeplini îndatoririle mona­hale. În chilioara ei avea aşternute pe jos nişte ţoale vechi şi cârpite, dar foarte curate. Pe patul ei cel mic avea o valijoară în care îşi ţinea hainele de înmormân­tare, lumânări şi pânză de la Ierusalim. Pe peretele de deasupra patului avea icoane şi o candelă nestinsă.

Stareţa Ana postea şi se ruga zi şi noapte. Se scula în fiecare zi la ora 3 dimineaţa. Când fiica ei o întreba de ce se trezea noaptea, ea răspundea:

–   Nu pot să dorm, fiica mea, căci Îngerul Domnului vine şi mă trezeşte, iar eu continui rugăciunea.

Coresponda cu părintele Amfilohie, iar monahiei Elisabeta îi trimitea pachete. Se pregătea să ia Schima mare.

Pentru aceasta a comandat o centură monahală din Sfântul Munte prin profesorul Radi. Acesta însă nu a găsit şi la plecare a spus aceasta unui egumen. Atunci egumenul şi‑a scos centura pe care o purta şi i‑a dat‑o. Când profesorul a ajuns acasă, nişte priete­ne ale soţiei lui au îndemnat‑o pe aceasta să păstreze pentru ea centura ca binecuvântare. A doua zi vine Maica Ana şi‑i spune doamnei Radi:

–   Doamnă Eli, centura mea a venit. Am văzut o candelă ce venea din Sfântul Munte şi sub ea era centura.

Auzind acestea, doamna Eli a rămas uimită. I‑a dat îndată centura, iar Maica Ana a luat‑o cu un dor nestăpânit.

Când Stareţa Ana a mers pentru a cincea oară la Ierusalim, părintele Amfilohie, egumenul Hozevei, a tuns‑o în Schima mare, în anul 1972. De atunci cunos­cuţii ei vedeau şi simţeau la Stareţa Ana un har deosebit. Ea însăşi mărturisea:

„Când am mers la Ierusalim, sufletul meu a primit ceva de la Dumnezeul meu şi de atunci nu mai pot să fac rău nici mie şi nici altcuiva. Am o binecuvântare deasupra mea. Nu simt oboseală şi nici posturile nu mă istovesc. Simt că zbor…”.

Hainele ei răspândeau mireasmă. Toţi cei care o vizitau simţeau lângă ea bucurie şi har. Îi servea pe vizitatori cu cafea, uneori cu câte un ou şi răspundea la întrebările lor, transmiţând harul şi trăirile ei. Ochii ei albaştri străluceau de bunătate.

Tămâia icoanele din chilia ei, iar noaptea ieşea în drum şi îi tămâia pe oameni. Tămâia tot satul Doxato şi se ruga pentru lume.

Doamna Eli Radi, pe care Stareţa Ana o ajuta la treburile casei, povesteşte:

„Când venea în casă la mine aprindea căţuia şi tămâia toată casa spunând rugăciuni. Mă sfătuia să fac şi eu aceasta, spunându‑mi că astfel diavolul nu se va putea apropia de mine. Îmi spunea să‑i tămâiez şi pe copii, iar înainte de a se culca să‑i însemnez cu semnul Sfintei Cruci, la fel şi aşternuturile lor. Când se ruga avea capul plecat şi suspina. Nopţile, când se scula ca să se roage, copiii o auzeau şi‑mi spuneau că această bunică toată noaptea cântă (psalmodiază, se roagă). Se ruga toată noaptea lui Hristos şi lacrimile ei udau podeaua. Se ruga pentru toţi oamenii”.

Adeseori sfătuia:

„Să te rogi în zorii zilei şi afară din casă, cu mâi­nile ridicate la Cer. Atunci te aude Dumnezeu, îi vezi şi pe Îngeri. Să te rogi mai întâi lui Hristos şi apoi Sfinţilor. Să‑i pomeneşti pe toţi Sfinţii câţi ţi‑i amin­teşti, nu numai pe unul singur. Şi aceste rugăciuni le iau Sfinţii şi le duc Maicii Domnului, iar ea le duce lui Hristos. Odată, pe când mă rugam, am uitat să‑l pomenesc pe Sfântul Teodor. Mi se arată, aşadar, Sfântul Teodor şi‑mi spune:

–   Pe toţi îi rogi, însă pe mine m‑ai uitat.

–   Cine eşti tu? l‑am întrebat eu. Nu te cunosc.

–   Sunt Sfântul Teodor.

De atunci mă rog şi lui de fiecare dată”.

Spunea cu simplitate în rugăciunea ei:

„Maica Ana vă roagă: «Sfinte Alexie, Sfinte Panteleimoane…»” şi pomenea mulţi Sfinţi pentru care simţea evlavie şi ale căror icoane le avea.

Comuniunea Maicii Ana cu Sfinţii era un lucru firesc. Primea cu simplitate şi fără iscodire vizitele Sfinţilor, cu credinţă, fără să‑i treacă vreun gând de slavă deşartă. Când fiica ei mergea în chilia ei, Stareţa nu îi dădea voie să stea cu spatele la Răsărit, fiindcă acolo vedea stând un Sfânt şi socotea aceasta o necu­viinţă. Pentru a reuşi, o sfătuia să facă întotdeauna rugăciune înainte de orice lucrare. Când fiica ei trecea prin încercări, îi spunea:

–   Nu te mâhni! Voi face rugăciune şi atunci când va veni ceasul, va trece. Dacă Dumnezeu nu vrea, încercarea nu trece. El ştie. Oare trebuie să ştiu şi eu de ce nu trece?

Într‑un an, în Duminica Ortodoxiei, Stareţa Ana ţinea în mâini o icoană în timpul procesiunii şi îl vedea în acelaşi timp şi pe Sfântul ce era pictat în icoană că merge înaintea ei.

Stareţa Ana avea atâta simplitate, încât nu‑i trecea prin minte nici un gând de mândrie, fiindcă pe toate le considera fireşti. Datorită fericitei ei simplităţi, evlaviei, curăţiei şi nevoinţei făcute cu mărime de suflet, s‑a învrednicit de multe ori să vadă Sfinţi. L‑a văzut pe Proorocul Ilie şi i‑a sărutat mâna; de asemenea, pe Cinstitul Înaintemergător şi a văzut şi semnul tăieturii de sabie pe grumazul său. Pe Sfinţii Teodori îi vedea adeseori trecând noaptea prin satul Doxato cu caii şi înveşmântaţi în haine ostăşeşti. Există o bisericuţă în afara satului închinată Sfinţilor Teodori. De aceea ei ocrotesc satul. L‑a văzut şi pe Sfântul Vasilie cel Mare slujind Sfânta Liturghie.

Odată a cerut de la Dumnezeu să cunoască cum este Sfântul Duh.

„Eram nedumerită, spunea ea, şi nu puteam să înţeleg cum este Sfântul Duh. Voiam să ştiu toate despre cele sfinte”.

S‑a rugat şi L‑a văzut în chip de porumbel.

Altădată Stareţa Ana a fost răpită în Rai, după cum ea însăşi povesteşte:

„Harul m‑a luat… mergeam pe un drum… Dru­mul era bun. Treceam prin nişte ogoare ce aveau şi spini. Apoi am deschis o poartă şi am început să mergem printr‑o grădină. Am înaintat câţiva paşi şi am văzut multe bunătăţi. Erau acolo nişte mure foarte plăcute la vedere.

–   Pot să iau o mură? am întrebat eu.

–   Nu, nu sunt ale tale, mi‑a răspuns Cel ce mă însoţea. Va veni vremea când vor fi ale tale.

Atunci ne‑am întors înapoi, nu am mers mai departe în Rai”.

„Altădată, povestea Maica Ana, am făcut o faptă bună, dar nu‑mi amintesc ce anume. Îmi amintesc însă cum am fost urcată la Cer puţin câte puţin. Am urcat, şi de acolo îi vedeam pe oameni ca pe nişte furnici. Mă întrebam în sinea mea: «Cum voi coborî de acolo?». Eram singură în acel loc. Păsările zburau acolo jos… le vedeam. Apoi a venit un vânt puternic şi m‑a coborât. Atunci am început să mă întreb unde mă aflu şi mi‑am dat seama că păşeam pe pământ, că mă aflam în lumea pe care o cunosc, în timp ce aceea în care fusesem îmi era necunoscută. Şi acum îmi amintesc păsările pe care le vedeam că zburau acolo jos”.

Odată a auzit o voce spunându‑i:

–   Virtutea ta a prisosit, şi în acelaşi timp a simţit har.

Dar fericita şi cea plină de simplitate Stareţă Ana, deşi trăia virtutea, nu ştia ce înseamnă cuvântul „virtute”. De aceea a întrebat pe cineva:

–   Aveam o vecină în Kirghia pe care o chema Areti (virtute) şi care a murit. Cum de şi‑a adus aminte de mine acum, după atâţia ani, şi mi s‑a arătat în somn?

Spunea că atunci când se împărtăşea Îl simţea pe Domnul timp de o săptămână, iar mădularele ei le simţea ca fiind mădularele lui Hristos. Când mergea după Împărtăşire la casa fiicei sale, mai înainte de a gusta ceva, bea mai întâi puţină apă ca să pogoare Sfintele Taine. După ce gusta ceva, clătea bine vasul, iar apa o arunca în glastra cu flori. Cinstea mult Sfânta Împărtăşanie şi era foarte atentă la cele pe care le săvârşea după ce se împărtăşea.

La biserică mergea întotdeauna înainte de ora 6 dimineaţa.

–   Hristos să meargă înainte de noi, spunea ea, iar noi să mergem după aceea?

În persoana fiecărui preot Îl vedea pe Hristos. Obiş­nuia să meargă şi la bisericuţe îndepărtate ca să se închine şi să se roage. Pornea întotdeauna pe jos, dar de obicei se găsea cineva care să o ia cu maşina.

Lucra ca să‑şi câştige cele necesare traiului, ca să îi plătească studiile fiicei sale şi ca să îngrijească şi de mama ei. Primea o pensie de 15.000 de drahme şi spunea:

–   Sunt împărăteasă!

Dacă primea bani de la cineva, ea îi dădea la biserică, iar alimentele le împărţea la săraci.

Stareţa Ana mergea adeseori şi la Mănăstirea „Înălţarea Domnului” de la Sipsa. Maicile de acolo o iubeau şi se bucurau să o găzduiască. Actuala egu­menă, maica Porfiria, îşi aminteşte următoarele despre Stareţa Ana:

„De sărbătoarea Sfântului Haralambie, 10 februa­rie 1992, după priveghere, egumena noastră Achilina ne‑a trimis, pe mine şi pe alte două maici, în satul Doxato s‑o cercetăm pe Stareţa Ana şi să‑i ducem lemne şi alte lucruri de binecuvântare.

Când am ajuns, ni s‑a părut că vedem o privelişte din Pateric. O căsuţă foarte veche, părăsită şi foarte săracă, iar Stareţa Ana stătea chircită într‑un colţ. Era foarte slabă, dar ochii ei albaştri erau plini de lumina lui Hristos. Ne‑a spus multe…

–   Vouă, spunea ea, care de tinere aţi plecat de acasă şi trăiţi în munţi, unde se află mănăstirea voas­tră, care v‑aţi jertfit viaţa, vouă, care sunteţi copii ai lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt Se află ascuns în voi, mai târziu, după ani de zile, Domnul vă va descoperi tainele Sale.

Prin aceste cuvinte a răspuns tocmai unui gând care mă frământa în acea vreme, şi anume mă întrebam dacă viaţa mea monahală avea să rodească vreodată.

–   Eu, spunea ea cu o uimitoare simplitate, acum văd cele pe care le văd şi sunt atât de înaintată în vârstă.

Întreg trupul ei răspândea mireasmă. Ne‑a însem­nat în chipul crucii şi a vărsat peste fiecare dintre noi un adevărat potop de binecuvântări, care era întoc­mai ceea ce avea nevoie fiecare.

Ne‑a mai spus că a văzut într‑o vedenie trei fetiţe. Una se numea «Apa», a doua «Focul», iar a treia «Cinstea».

–   Cinstea, spunea ea, dacă o pierzi, nu o mai găseşti; focul îl găseşti, la fel şi apa.

La un moment dat, când am rămas singure, ne‑a spus:

–   Eu am trecut prin multe, dar le‑am ţinut în mine, s‑au plămădit în mine şi au devenit una cu mine şi cu Sfântul Duh.

–   Adică să nu vorbim?

–  Ei, acum sunteţi măicuţe. Puteţi să vorbiţi puţin, dar să spuneţi întotdeauna cele bune, iar nu cele rele.

De fiecare dată când treceam printr‑o încercare mare, Stareţa Ana venea pe neaşteptate la mănăstire. Întotdeauna cu capul plecat, cu chipul senin, iar ochii ei albaştri erau plini de dragoste. Le întărea pe maici, se purta cu un nemărginit respect faţă de egumenă, stătea două‑trei zile şi apoi pleca din nou. Maicile de la chiliile vecine o auzeau cum noaptea se scula şi se ruga cu doxologie, cu mulţumire, cu lacrimi… Era plină de dumnezeiasca dragoste. Maicile intrau în chilia ei, iar ea nici măcar nu le simţea. Spunea că lacrimile de la rugăciune să nu le ştergem cu batista, ci cu canacul de la metanie, fiindcă aceste lacrimi sunt sfinte.

Într‑o dimineaţă (pe atunci făceam slujbele zilnice în Biserica Înălţării), când a sosit clipa să ne închinăm la icoane, s‑a întâmplat ca Stareţa Ana să fie lângă mine. De obicei noi o invitam să se închine după egumenă şi niciodată nu se împotrivea. În acea dimineaţă însă am văzut că nu se mişca deloc. Atunci i‑am şoptit:

–   Mergeţi să vă închinaţi!

Când am văzut că nu‑mi dă atenţie, am rămas impresionată. Atunci i‑am repetat îndemnul. Toate mai­cile aşteptau. M‑a cuprins neliniştea şi am scutu­rat‑o uşor. În acelaşi timp mi‑era şi ruşine de gestul pe care îl făceam, căci eram ultima rasoforă la rând şi o respectam mult. Stareţa Ana parcă devenise o stană de piatră. Nu se mişca deloc. Atunci maicile au mers şi s‑au închinat. Când s‑a terminat Ceasul Întâi, am luat binecuvântare şi am plecat. După masa de dimi­neaţă, Stareţa Ana a cerut să‑i vorbească egumenei. I‑a spus, aşadar, că acolo lângă ea, la pan­garul mănăs­tirii, stătea Stareţul Gheorghe[2], iar ea din respect nu se mişca.

–   Maicile mă zgâlţâiau, spunea ea, şi mă îndem­nau să merg să mă închin. Bine, mi‑am spus în sinea mea, dar ele nu‑l văd pe Stareţ?”

O altă monahie scrie următoarele:

„În anul 1994 Stareţa Ana a vizitat pentru prima dată mănăstirea noastră. A fost găzduită aici. Harul se revărsa pe chipul ei, dăruind înfăţişării ei o dulceaţă tainică care îl atrăgea pe fiecare om duhov­nicesc lângă ea. Această dulceaţă a ei mi‑a pricinuit şi mie dorinţa de a vorbi cu ea şi de a asculta toate câte avea să mă înveţe. Stareţa Ana era foarte cunoscută şi avea faima de femeie sfântă, dar cu toate acestea eu nu auzisem nimic despre ea. De aceea m‑am apropiat de ea având mintea neinfluenţată de părerile altora. M‑am plecat, am luat cu smerenie binecuvântarea ei, dar m‑am cutremurat când mi‑am ridicat capul şi pri­virea mea a întâlnit ochii ei albaştri care mă străbă­teau în întregime şi se afundau în fiinţa mea. «Radio­grafie duhovnicească…», m‑am gândit în sinea mea.

Întreaga ei înfăţişare amintea de o sihastră din vechime. O mică floare a pustiei. Hainele ei monahale sărăcăcioase, trupul ei imaterializat de rugăciunile de toată noaptea, ochii ei adânciţi în orbite, îţi creau impresia că te afli înaintea unei ascete din Muntele Nitriei. Mai ales mireasma duhovnicească pe care o răspândea în jurul ei… Şi acum îmi mai amintesc de şiragul ei de metanii, care era ros de trecerea vremii şi pe care îl ţineau degetele ei bătătorite, în timp ce rostea iubita ei Rugăciune a lui Iisus.

În biserică stătea întotdeauna în picioare; arareori se aşeza în strană, dar şi atunci numai dacă egumena noastră era aşezată. Atunci când slujba se săvârşea în bisericuţa Stareţului Gheorghe Karslidis, cea a Înălţă­rii, o vedeam uneori ridicându‑se brusc din strană sau, dacă stătea în picioare, privea mută de uimire şi cu insistenţă într‑o anumită direcţie. Apoi se întorcea către noi nedumerită şi ne întreba:

–   Bine, dar voi nu l‑aţi văzut pe Stareţ? Atâta timp a stat printre voi şi v‑a privit…

O astfel de curăţie aveau ochii ei cei sufleteşti, încât îi vedeau pe vizitatorii cereşti. Ea însă, datorită marii ei simplităţi, nu socotea aceasta a fi un lucru mai presus de fire.

Atunci când Stareţa Ana era găzduită în mănăs­tire, stătea într‑o chilie aflată în apropierea bisericuţei Stareţului Gheorghe. De multe ori, dimi­neaţa, ne spunea:

–   Măi, măi! Ce priveghere a fost aceasta pe care aţi făcut‑o astă‑noapte? Ce psalmodii frumoase!

Iar atunci când îi spuneam că în acea noapte nu am făcut nici o priveghere, nu‑i venea să creadă că acele psalmodii nu fuseseră cântate de oameni. O întâmplare asemănătoare ne‑a povestit o doamnă care o cunoştea pe Stareţa Ana. Lângă căsuţa Stareţei se afla o clădire a Telefoanelor. În fiecare noapte se au­zeau de acolo psalmodii.

–   Ce oameni buni sunt aceştia! Toată ziua mun­cesc, iar noaptea priveghează. Bravo lor! Dumnezeu să‑i binecuvinteze! spunea Stareţa.

Fireşte, se înţelege că noaptea clădirea se afla cufundată în tăcere pentru toţi ceilalţi vecini.

Stareţa Ana se ruga neîncetat. De fiecare dată când mergeam la chilia ei, orice oră din zi sau din noapte ar fi fost, o găseam rugându‑se, fie aşezată, fie stând în picioare şi ţinând metania în mână şi având întotdeauna ochii plini de lacrimi. Aşa am găsit‑o şi într‑o zi când m‑am dus să‑i duc mâncarea pentru amiază. S‑a ridicat în picioare, m‑a îmbrăţişat, m‑a sărutat şi mi‑a dat cu multă dragoste multe binecu­vântări. Atunci am întrebat‑o:

–   Maică Ana, ce să fac atunci când mă supără gândurile rele?

–   Să te rogi cu metania. Mai târziu ele vor pleca. Mai târziu însă.

Atunci m‑a privit în ochi şi chipul ei a strălucit în întregime.

–  Aaa, această cruce, mi‑a spus ea cu bucurie, pe care o ai pe acoperământul capului tău…

Apoi mi‑a însemnat capul cu semnul Sfintei Cruci, zicându‑mi:

–   Dumnezeu îţi va da cele pe care le doreşte sufletul tău.

Înţelesese care sunt toate dorinţele mele cele duhovniceşti.

–  Dumnezeu te iubeşte, mi‑a spus ea din nou. Să te închini lui Hristos! Să te desfătezi de această viaţă monahală. Aici eşti într‑un loc bun. Dumnezeu te‑a creat ca să‑L iubeşti şi te‑ai născut numai pentru El, ca să‑L iubeşti. Vei trăi mulţi ani şi vei muri la o vârstă înaintată.

Altădată, într‑o altă discuţie, am întrebat‑o:

–   Cum să‑L iubim pe Hristos?

–  Să plângeţi pentru Hristos. Să vă gândiţi neîn­cetat la Patimile Lui. Să plângeţi! Iar dacă nu puteţi să plângeţi, măcar să se îndurereze inima voastră; lacrimile vor veni după aceea şi vor fi mai bune. Eşti încă mică. Să uiţi ceea ce ai în minte. Să‑L priveşti pe Hristos pe Cruce, pe Cel care a murit pentru noi, pentru noi toţi. Şi atunci va veni dragostea pentru El.

Mi‑a povestit că atunci când era la Ierusalim, a văzut‑o în vedenie pe Maica Domnului căutându‑l pe Fiul ei (pe Care atunci Îl întemniţaseră) şi întrebân­du‑i în durerea şi agonia ei pe ostaşi unde este, dar nimeni nu‑i răspundea. Spunea toate acestea printre suspine şi poate că în clipa când povestea se afla înaintea aceleiaşi privelişti. Atât de mult m‑a atras chipul ei în acea clipă, încât nu mai voiam să plec de lângă ea.

Altădată i‑am spus:

–   Maică Ana, sufăr atunci când mă gândesc la Hristos.

Iar ea mi‑a răspuns:

–   Aceasta te va mântui.

La întrebarea mea cum voi putea deveni curată, ea mi‑a răspuns:

–   Aceasta va veni după ani de zile.

Când i‑am spus că am gânduri rele, mi‑a zis:

–   Să‑L pui întotdeauna pe Hristos înaintea ta, să‑L porţi în inima ta. Cere de la El să te ajute să nu pierzi ceea ce ai agonisit şi toate cele rele vor fugi de la tine. Să strigi, să chemi în ajutor pe Sfânta Treime. Nicio­dată să nu‑L îndepărtezi pe Hristos din cugetarea ta. Eu întotdeauna Îl am înlăuntrul meu pe Iisus Hristos cel Răstignit. Şi tu să‑L ai pe Hristos întotdeauna înaintea ta şi să nu te mâhneşti, căci diavolul ne războieşte pe toţi.

Am iubit‑o mult pe Stareţa Ana, pentru că Îl iubea pe Hristos cu toată fiinţa ei. Mântuitorul era viaţa ei, nu se gândea la nimic altceva. Trăia într‑o altă lume, în lumea lui Dumnezeu. Ochii ei, aceşti ochi minu­naţi, îţi lăsau impresia că vedeau toate, şi văzute şi nevăzute. Avea o dragoste nesfârşită pentru toţi, se ruga pentru toată lumea şi pomenea toate numele ce i se dădeau. Îl iubea pe Dumnezeu cu toată fiinţa ei. Nu mânca, nu dormea, pentru ca să se dăruiască cu totul rugăciunii. Trăia într‑o mare sărăcie. Nu avea nici o înlesnire. Casa ei era o ruină, dar niciodată nu s‑a plâns de nimic. Nu voia nimic. Singura ei grijă era să‑L păstreze pe Hristos.

Chilioara săracă a Stareţei Ana îi încăpea pe toţi oamenii îndureraţi şi însetaţi duhovniceşte, iar ea le împărţea tuturor mângâiere şi pace. Potrivit cu nevo­ile duhovniceşti ale fiecăruia, dădea sfaturi simple şi practice din experienţa duhovnicească pe care o avea:

«Să mergi la Ierusalim să te închini. Acolo sunt toţi Sfinţii noştri».

«Trebuie să îţi sileşti sufletul ca să te audă Dumnezeu».

«În această viaţă suntem trecători. Am venit şi plecăm. Numai munţii rămân în locul lor».

«Dacă celălalt a făcut o greşeală, înseamnă că este bolnav. Păcatul este boală. Să‑i compătimim pe oame­nii care fac păcate».

«Toţi vom muri, dar moartea este grea».

«Aici, în această viaţă, este greu. Cum să uşurăm sufletul nostru? Acolo sus toate sunt desăvârşite».

«Fiecare să postească după puterea sa, atât cât rezistă duhul său».

«Să te slujeşti pe tine şi pe cei care sunt în casa ta. Eu stăteam toată ziua chiar şi cu o singură sticlă de apă; nu păţeam nimic, iar seara mâncam numai o ceapă. Lucram la câmp, dar, îţi spun, nu păţeam nimic. Cu postul nu păţeşti nimic. Dar dacă înaintezi în vârstă, toate relele vin peste tine. Organele îşi pierd rezistenţa şi nu mai poţi posti. Acum am cruce, dar mă silesc să‑mi ţin postul meu. Carne nu mănânc».

«Când o rugaţi pe Maica Domnului pentru ceva, ea doreşte să vă asculte, dar voieşte să vadă şi răbdarea noastră şi voinţa. Să ţineţi post miercurea şi vinerea. De obicei Maica Domnului doreşte ca să postim. Se bucură de aceasta şi atunci poate să mijlo­cească la Domnul nostru Iisus Hristos».

«Orice mâhnire să o purtăm cu răbdare. Să nu lăsăm sufletul nostru să fie răpus de întristare. Să nu spunem nici un cuvânt rău, nici lui Dumnezeu, nici celui ce ne‑a pricinuit întristarea. Să o purtăm ca pe o sarcină a noastră. Nouă ne‑a fost trimisă. Dumnezeu însă o va lua şi o va întoarce în bine. Dacă ne plân­gem şi ne întristăm, oare vom îndrepta situaţia? Iar dacă ne mâhnim, tot nouă ne facem rău. Noi să facem ceea ce este cu putinţă omeneşte, iar pe celelalte să le lăsăm în seama lui Dumnezeu. Răbdarea nu are margini».

«Pe toate le‑am încercat, dar numai răbdarea m‑a ajutat. Slavă lui Dumnezeu!»

«Nu puteţi să cereţi de la Dumnezeu tot ceea ce doriţi dacă nu ţineţi posturile şi dreptatea. Să daţi mi­lostenie atât cât puteţi. Noi, care le avem pe toate, tre­buie să‑L slăvim pe Dumnezeu. «Slavă lui Dumnezeu!» să spunem. Căci îţi aminteşti de aceasta şi te bucuri. Iar acea bucurie o primeşte Dumnezeu».

«Să ne rugăm mai întâi lui Hristos şi apoi Înge­rilor şi Sfinţilor; să pomeneşti cât mai mulţi Sfinţi, câţi poţi cuprinde cu mintea. Să nu pomeneşti doar un singur Sfânt, căci toţi Sfinţii se roagă pentru noi. Şi mai ales noaptea să‑i pomeniţi. Aşa cum şi noi ne rugăm noaptea, tot atunci şi ei iau rugăciunile noastre şi le duc la Maica Domnului, iar ea le duce la Hristos».

«Cu cât ne nevoim mai mult şi pătrunde evlavia în sufletul nostru, cu atât voim să ne chinuim mai mult. Şi pentru aceasta ne încearcă Dumnezeu puţin, ca să vadă dacă vom putea răbda încercarea. Noi dar să facem răbdare. Şi bune şi rele de vor fi, noi să răb­dăm. Căci prin evlavie Dumnezeu ni le dă pe toate».

«Unde mai găseşti astăzi cinstea? S‑a pierdut, nu mai există. Cinstea este pentru om un veşmânt, atât în viaţa aceasta, cât şi după moarte. Iar atunci când vom muri, se va cere de la noi cinstea noastră».

«Uneori îmi vine o mâhnire fără să vreau, dar nu deznădăjduiesc. Lasă să vină şi aceasta. Timpul le aduce, timpul le ia înapoi. Să le răbdăm pe toate, fiindcă suntem datori lui Dumnezeu. Dumnezeu, Care le trimite, tot El o să le ia înapoi. Iar altceva mai bun decât răbdarea nu avem. Să nu deznădăjduim. Cu cât încercarea ţine mai mult, cu atât mai mare va fi apoi bucuria».

«Să fii cu mintea adunată întru sine, să nu pui logica să lucreze. Să cugeţi la lucruri sfinte şi să te gândeşti care Sfânt te va ajuta. Căci orice vei face, Sfinţii sunt cei care te vor ajuta»”.

Pe mulţi tineri Stareţa îi binecuvânta să se căsă­torească şi aceştia aveau o căsnicie fericită. Altora le prezicea că vor naşte copii şi câţi vor avea.

Unui tânăr i‑a prezis că va reuşi să intre la şcoala la care voia şi că la început îi va fi greu, dar apoi va fi bine. Şi într‑adevăr, aşa s‑a şi întâmplat.

Unei femei cu mulţi copii, care nu putea să‑i lase să meargă la Sfintele Locuri, deşi îşi dorea mult aceasta, Stareţa i‑a proorocit că i se va împlini dorinţa şi că va plânge în locul unde s‑a găsit Sfânta Cruce, lucru ce s‑a şi întâmplat.

Unui tânăr pe nume Antigon Ganitidis, care o întrebase dacă trebuie să ia în căsătorie o fată pe care părinţii săi i‑o recomandau şi care era foarte evlavi­oasă, Stareţa i‑a răspuns:

–   Nu, nu, nu te vei căsători cu ea. Tu vei lua o femeie care este foarte legată de mama ei.

Şi aşa s‑a petrecut.

Unei femei căsătorite, care o vizitase, i‑a spus înainte de a pleca că va face un băieţel. Aceea nu a înţeles, fiindcă nu ştia că este însărcinată, lucru pe care Stareţa îl văzuse cu ochii cei duhovniceşti.

Uneori, în timp ce se ruga în chilia ei şi bătea cineva în uşă, ea îi ura „bun venit” şi îl striga pe nume înainte de a‑l vedea. Alteori mergea pe străzile oraşului Drama şi, în timp ce treceau multe maşini, ea, fără să le observe, îl striga pe un cunoscut de‑al ei şi îl saluta de departe, deşi acela se afla în maşină. Omeneşte nu era cu putinţă să distingă nici măcar maşina, dar ea vedea altfel şi observa de departe chiar şi persoanele care îi erau cunoscute.

Odată doamna Eli Radi a întrebat‑o:

–   Maică Ana, am colesterolul mărit şi medicii mi‑au spus să mănânc mai puţin. Nu mă simt bine deloc. Din pricina dietei mă simt istovită, abia pot să‑mi ridic mâna.

Atunci Stareţa i‑a răspuns:

–   Să mănânci, fiica mea. Viaţa se întreţine cu mân­care. Nu‑i asculta pe medici. Să începi să mănânci.

Apoi mi‑a spus să îngenunchez înaintea icoanelor, iar ea a început să se roage: „…şi pe Eli… să nu se îmbolnăvească… ce va face cu cei şase copilaşi ai ei… ia de la mine putere şi dă‑i ei”. Când doamna Eli s‑a sculat, se simţea bine.

Stareţa Ana de multe ori a avut experienţa arătării demonilor, dar fericita ei simplitate şi smerenia ei o ocroteau ca nişte platoşe de răutatea diavolului. Când cineva a întrebat‑o dacă i se arată demoni, ea a răspuns:

–   Îi trimite necuratul, dar nu au dreptul să se apropie de mine, căci se tem.

„Odată, povestea Stareţa, când am vrut să mă rog, a venit la mine un demon şi mi‑a tras una aici. Îndată am simţit o duhoare nesuferită. Atunci m‑am ridicat şi m-am închinat. De îndată ce m‑a lovit, a venit Îngerul Domnului şi i‑a spus demonului:

–   Cu ce drept o loveşti? Aceasta poartă pe capul ei cunună.

Şi îndată s‑a făcut nevăzut. Şi acum îmi amintesc de acea lovitură”.

Odată Antigon Ganitidis a întrebat‑o pe Stareţa Ana despre vămile văzduhului, dar ea l‑a mustrat spunându‑i că este mic şi să nu se preocupe de aşa ceva. Mai târziu i‑a povestit:

„Într‑o seară de vară stăteam în această cămăruţă. Deodată au apărut doi bărbaţi urâţi (demoni) cu ochii roşii şi m‑au lovit, trântindu‑mă la pământ. Dar apoi au venit ai noştri (Îngerii) şi i‑au făcut «cu ou şi cu oţet». Dimineaţă nepotul meu m‑a găsit zăcând pe podea lovită. Atunci m‑a dus îndată la spitalul din Drama. De aceea îţi spun să nu te preocupi de vămile văzduhului”.

O altă femeie mărturiseşte:

„Când am cunoscut‑o pe Stareţa Ana, avea mai mult de nouăzeci de ani. Eu însă o simţeam nu ca pe o monahie bătrână, ci ca pe un copilaş plin de bucurie. Era nevinovată şi slobozită de orice grijă lumească şi ai fi putut spune că timpul nu o atinsese. Era cea mai frumoasă şi cea mai dulce persoană pe care o cunoscusem în viaţa mea. Chiar şi acum simt odihnă şi mângâiere când mă gândesc la dulceaţa şi Harul dumnezeiesc zugrăvit pe chipul Stareţei Ana”.

A adormit în anul 1998 la vârsta de nouăzeci şi cinci de ani. Când şi‑a dat sufletul, i‑a chemat în rugăciune pe toţi Sfinţii pe care îi cunoştea, dar mai ales pe Sfântul Alexie faţă de care simţea o evlavie deosebită.

Veşnică să fie pomenirea Stareţei Ana! Să avem binecuvântarea ei! Amin.

Extras din cartea Asceți în lume, Editura Evanghelismos – 2009.

---