Arhim. Efrem Filotheitul
Într-o parabolă evanghelică vedem pe o văduvă că deranja cu insistența ei, că „supăra” un judecător, care nu avea frică de Dumnezeu și nici de oameni nu se rușina, dar care i-a făcut dreptate, adică a ocrotit-o și a scăpat-o de o nedreptate. Ați văzut ce a făcut judecătorul cel nedrept? După multă insistență și deranj, ce i-a pricinuit femeia, ca să scape, i-a împlinit cererea[1]. Dacă acest judecător netemător de Dumnezeu a ajuns să împlinească cererea văduvei, pentru că-l deranja cu insistența ei, cu atât mai mult Părintele Ceresc va împlini cererile fiilor Săi!
Aceasta trebuie să o facem și noi. Să cerem, să rugăm, să batem la ușa milei Domnului și vom primi răspuns. De aceea, să prindem curaj, să îmbrățișăm credința și să nu încetăm să cerem prin rugăciune ceea ce ne preocupă, atât păcatele, cât și patimile sau chiar și problemele de viață. Rugăciunea aduce atâtea bunătăți celui care se roagă, atunci când crede neclintit că va primi răspuns.
Când Domnul a coborât din Muntele Tabor, a venit tatăl unui copil lunatic și a căzut la picioarele lui Hristos și I-a spus:
– Doamne, mă rog Ție, miluiește pe fiul meu, căci este lunatic și pătimește rău. L-am dus la Ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Fie-Ți milă de noi și, de este cu putință, ajută-ne!
Iar Domnul i-a răspuns:
– Dacă poți să crezi, că pot să-l vindec pe copilul tău, toate sunt cu putință celui care crede.
Acela, temându-se ca nu cumva să nu creadă cum trebuie și atât cât trebuie, ca să se vindece copilul său, spune Domnului cu lacrimi:
– Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Întărește-mi credința, ca să devină puternică, iar copilul meu să se vindece.
Și atunci Domnul a certat duhul cel necurat și după ce l-a scuturat cu putere pe copil, a ieșit din el, lăsându-l ca și mort. Hristos îl apucă de mână, îl ridică și-l predă vindecat tatălui său[1].
Și noi, atunci când avem cererile noastre, când avem nevoile noastre, când ne provoacă păcatul, ne provoacă patimile, ne strâmtorează, să îngenunchem cu toată inima și să strigăm – dacă este cu putință, rugăciunile noastre să fie însoțite de lacrimi – și cererile noastre vor fi ascultate de Dumnezeu. Vedem și pe David în Psalmul 140, care se cântă la Vecernie, că spune: „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine”. Doamne, strig către Tine, strig cu toată inima mea, din tot sufletul meu; să fie ascultate cuvintele rugăciunii mele, să vină în urechile Tale și împlinește cererile mele.
[1] Matei 17, 14-20; Marcu 9, 17-27; Luca 9, 37-43.
[1] Luca 18, 1-8.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce va apărea la Editura Evanghelismos.
