Mai de demult răsfoiam câteva hrisoave din timpul lui Ștefan Voievod, cuprinse în seria Documente privind istoria României. M-a impresionat multitudinea localităților din ținutul Iașilor cunoscute de sfântul domnitor, cercetându-le cu vreo pricină iscată din interesele țării sau atunci când își recruta vitejii oșteni, ca să zidească din piepturile lor o neînvinsă platoșă.
Am reținut numărul mare de astfel de așezări și, de aceea, în prezentul material, vă propun spre atenție câteva dintre ele, căci, în general, când vorbim de Ștefan cel Mare și Sfânt, îl raportăm la Moldova de Sus, la ctitoriile lui, la teatrele de luptă, la biruințele sau înfrângerile sale. Pe lângă toate acestea, Sfântul voievod, în puținele ceasuri de tihnă, se apleca atent asupra întregului teritoriu moldav, asupra unor așezări care, deşi mai îndepărtate de Cetatea de scaun, își aveau însemnătatea lor în deciziile militare, social-economice sau religioase luate de domnitor în vederea propășirii neamului și a gliei sale.
Dintru început trebuie menționat faptul că în secolul al XIV-lea, când s-a temeluit statul feudal Moldova, în părțile Iașului existau așezări omenești (sate și târguri) bine închegate, amintite chiar înainte de domnia lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Bunăoară, din vechile opisuri păstrate de pe timpul domniei bunicului său, blajinul voievod Alexandru cel Bun, istoricii au identificat aproximativ 28 de localități ieșene, precum și multe toponime sau hidronime din zonă. Acestea erau importante nu doar pentru așezările favorabile – din punctul de vedere al structurii petrografice sau condițiilor climaterice – pentru agricultură, zootehnie, piscicultură sau apicultură. Au rămas numeroase însemnări ce vorbesc de cunoscute prisăci din ținutul Iașilor, surse însemnate de miere de albine nu doar pentru consumul intern, ci și pentru export. Însă un atu semnificativ al zonei centrale a Moldovei lui Ștefan îl constituiau drumurile și nodurile comerciale, prin care se tranzitau, înspre și dinspre Europa sau Orient, mărfuri deosebite, scumpe. Cercetătorii au identificat în zonă așa-numitul „drum al sării” (trecea prin Târgu Frumos, îndreptându-se spre Prut, iar de aici spre Crimeea), „drumul oilor” (amintind de transhumanța turmelor de oi de la munte spre câmpie și invers). O rută comercială strategică, extrem de importantă, spun istoricii, era „drumul tătărăsc”, cunoscut încă din anul 1382, devenit mai târziu „drumul moldovenesc”, care făcea legătura dintre Orient și marile orașe din Europa de Vest. Negustorii, trecând granița, coborau de la Suceava spre ținutul Hârlăului, Cotnarilor, apoi, mai jos, către Erbiceni, îndreptându-se spre Iași, unde se supuneau vămii, iar de acolo își continuau drumul spre Caffa, în Crimeea, și mai departe, spre Orient, până-n îndepărtata Persie. Primul document unde se amintește de localitatea Iași datează din 8 octombrie 1408: prin intermediul său, Alexandru cel Bun acorda privilegii comerciale negustorilor din Lemberg.
Revenind la Binecredinciosul Ștefan, însemnările vremii vorbesc despre vreo 30 de documente din timpul domniei sale, ce consemnează aproape 60 de localități din ținutul Iașilor. Dintre ele, după studii efectuale în secolele XIX-XX, au supraviețuit până-n zilele noastre doar 27, pe când 31 au dispărut, iar altele 3, izolate, n-au fost identificate. La scurt timp după urcarea pe tron, la 1 noiembrie 1458, domnul Moldovei emitea un hrisov prin care întărea lui Stanciu Sinescu mai multe sate din Cârligătură (o regiune forestieră renumită de pe cuprinsul actualului județ Iași, presărată cu numeroase sate construite la marginea codrilor sau chiar pe locul defrișărilor, cum ar fi: Dealul-Mare, regiunea Hârlău, sau codrii Cotnarului, Sinești Crepătureni, Sturneștii. Stanciu mai primește o moară și o prisacă pe Bahluiețul mic, în satul Șacovăț. După un an, pe 12 iunie 1459, Ștefan Voievod îi dăruiește unui alt boier, I. Negoiescul, probabil apropiat colaborator, satele: Bereștii, Dringeștii (azi dispărut) și Havati. Satul Berești făcea parte din trupul moșiei Dumești de Iași, iar Havati, după istoricul M. Costăchescu, se mai numea Havatiești – Vavatiești; mai târziu s-a numit Bârleștii, astăzi Bârlești, sat al comunei Erbiceni. Documente similare emise în 1468, 1472, 1491 1993, 1497, 1499, 1500, 1501, amintesc de alte sate din actualul județ Iași: Frâncești, azi Budăi; Cosițeni, Podu Iloaiei; Chicera, Sârca; Tomești, Popești, Glodenii, Icușești pe Jijia, Bătărești, azi dispărut; Hoisești, Dumești; Mădârjaci, Lungani; Iacobeni, Vlădeni și altele.
O categorie specială de localități o reprezintă cele dăruite de milostivul domnitor multor așezăminte monahale, ctitorii ale sale. Bunăoară, pe 20 noiembrie 1499, Voievodul dăruiește Mănăstirii Voroneț satul Milcinești, parte din satul Popești, comuna Popești de astăzi. Pe 30 martie 1500 Sfântul Ștefan dona Mănăstirii Probota satul Perijani, în apropiere de Ciulineștii de azi, comuna Probota. După un an, în 1501, 14 decembrie, binevoitorul domn oferea Mănăstirii Putna satele Sinești și Onișcani, iar în 1503, pe 6 octombrie, hotărnicea donarea satelor Bucium și Ciurbești ctitoriei sale de la Dobrovăț. Nu erau cazuri singulare, căci și predecesorii săi obișnuiau să înzestreze mănăstirile cu moșii din ținutul Iașilor. De exemplu, prin 1415 Alexandru cel Bun dăruia Mitropoliei de la Suceava poiana Vlădicenilor, cu prilejul aducerii la Suceava a Moaștelor Sfântului Mucenic Ioan, din Cetatea Albă; în 1454 Mănăstirea Moldovița primea satele ieșene Țuțora și Mogoșești; Mănăstirea Neamț primea, prin 1466, satele ieșene Balomirești, Cârniciani, astăzi dispărute.
Multe se mai pot spune, dar niciodată îndeajuns, despre Ștefan cel Mare. În măreața sa efigie există ceva din destinul poporului român. Credința lui în Dumnezeu și modul paradigmatic de a o manifesta au rămas un reper luminos în devenirea noastră. Strădaniile sale de a apăra glia strămoșilor, credința și demnitatea poporului sunt simbolul întregii istorii naționale – o istorie a luptei întotdeauna defensive, pentru neatârnarea noastră înaintea tuturor cotropitorilor. Toate acestea ne îndeamnă ca, ori de câte ori ne amintim și-l proslăvim pe Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, să nu transformăm sărbătoarea într-o emoție romantică sau într-o comemorare searbădă, ci să ne fie un imbold de înnoire duhovnicească și lucrare jertfelnică. Să purtăm în suflete și cugete dragostea Măriei Sale pentru credința dreptmăritoare, jertfa şi demnitatea pentru apărarea și propășirea românismului.
Arhimandrit Mihail Daniliuc
Sursa: http://doxologia.ro
