„Știința spune că a murit, însă Dumnezeu este Atotputernic”
„Și eu cred în Dumnezeu; și că poate face minuni”
Intervenția (mărturia personală) a d-lui Dimitrie Tantila, profesor de chirurgie la Universitatea Aristotelică din Tesalonic, la întrunirea privind Informarea despre Transplanturi.
(Această întrunire a avut loc la arhondaricul Sfintei Mănăstiri Pantocrator – Melissohori la 10.03. 2013).
Cu vreo cinsprezece ani în urmă, fiind medic curant la Spitalul Hipocrate, aveam o tânără de 19 ani, internată în urma unui accident, și intrase în moarte cerebrală. Am ținut-o o lună, chiar patruzeci de zile cu masca de oxigen, după care s-a întrunit echipa pentru transplanturi în vederea luării organelor.
Așa cum a spus și dl Karakatsanis, trebuie să semneze medicul anestezist, un neurolog și medicul curant. Cei doi le pregătiseră pe toate, au luat semnături, au pregătit toate hârtiile pentru trasplant și așteptau să-mi pun și eu semnătura mea, a medicului curant. M-au înștiințat îndată și, deși casa mea este la cinci minunte de spital cu mașina, mie mi s-a părut că a trecut un an întreg până am ajuns la spital. Mă rugam mereu: „Dumnezeul meu, luminează-mă să nu se facă ceea ce nu cred!”.
Am ajuns la spital, am intrat în biroul meu, colegii mei mi-au adus hârtiile și mi-au zis:
– Hai, semnează ca să înceapă transplantul!
– Dați-mi hârtiile…, le-am spus. Mulțumesc mult. Ieșiți afară și spuneți mamei fetei să vină înăuntru.
După ce a intrat mama fetei înăuntru, am început s-o pun la curent cu ce se întâmplă. I-am spus că știința a declarat-o moartă pe fiica ei, însă eu, ca chirurg, care cred în Dumnezeu, care sunt creștin, nu cred în aceste lucruri. Și altceva, mai cred că Dumnezeu este atotputernic și poate face și vreo minune. Apoi i-am spus:
– Dacă vrei să moară fiica ta, semnează! Eu, ca medic, nu sunt de acord. Eu nu aș semna.
Atunci s-a revoltat mama fetei și a spus:
– Nu, domnule doctor…, pentru Dumnezeu. Ce spui? Bine că mi-ai spus.
O las puțin, după care o întreb:
– Ce faci, vei semna?
– Nu! Cum? Ce, să semnez când există o nădejde? Și eu cred în Dumnezeu. Cred că poate face o minune.
Am ieșit afară și înconjurându-mă colegii, m-au întrebat:
– Ce s-a întâmplat?
– Nu vrea mama fetei să semneze, le-am spus. Trebuie să semneze și mama că este de acord.
Atunci colegii mei au început să protesteze, însă mama fetei, care era acolo, a spus cu ton:
– Domnule doctor, eu nu semnez!
Mama bolnavei nevrând să semneze pentru transplantul organelor, lucrurile au rămas ca mai înainte. Bolnava a mai rămas în aceeași stare încă o săptămână, după care și-a revenit, s-a făcut bine. Aveam atunci și un ajutor – acum este chirurg de copii – care își aduce aminte de caz, fiind întipărit pentru totdeauna în inima sa.
Așadar, tânăra a ieșit din spitalul nostru, după ce am mai ținut-o o lună de zile și o plimbam pe holurile spitalului ca să meargă, și acum este într-un sat din Arideea. S-a căsătorit și are și copii.
Dacă-mi îngăduiți să vă răpesc puțin din timp, aș vrea să fac numai două comentarii mici.
De vreme ce diagnosticul morții cerebrale intră limpede în criteriile omenești, care sub nici o formă nu sunt fără greșeală, să ne gândim bine. Ce au să ne spună ei despre monahi, la care este cunoscut faptul că nu există rigiditate cadaverică. Ne vor spune că trăiesc? Să ne explice aceasta. Trăiesc sau nu trăiesc?
Și al doilea și al treilea, ultimul. Dacă la noi, medicii, există această supersensibilitate ca să sălvăm zece, douăzeci, treizeci, o sută de oameni, de ce să nu existe și o sensibilitate proporțională și în salvarea pruncilor, încât omorâm trei sute de mii de copii înainte de a se naște? Îi omorâm și apoi încercăm să creăm monștri antropomorfi clonați pentru a le lua organele. Nu cumva aceasta nu este adevărat? Mulțumesc mult.
