Preot Visarion Alexa
Sfântul Dimitrie ocrotitorul Bucureștiului a trăit la sud de Dunăre, în Basarabov. A crescut în casa unor oameni simpli, foarte săraci, care l-au pus să păzească vitele gospodăriei. Mai târziu, s-a apropiat de mănăstire, a devenit monah, apoi pustnic, trăind o viață dăruită lui Dumnezeu, într-o simplitate desăvârșită.
Ce e fascinant la acest om, pe care azi Îl cinstim și care este ocrotitorul capitalei noastre?
Simplitatea.
Eu cred că fiecare om care îi citește viața, care are evlavie la Sfântul Dimitrie, poate învăța de la El cum să trăiești într-o smerenie desăvârșită. Nu trebuie să fii celebru, nu trebuie să fii cunoscut. Să lași ceva pentru posteritate, să faci ceva extraordinar pe pământ nu ar trebui să fie un deziderat de viață. Poți face mult în dreptul tău dacă lucrezi conștiincios acolo unde te afli, din drag de oameni si pentru Dumnezeu.
Nu știu dacă putem noi, creștinii timpurilor prezente, să înțelegem calea aceasta a simplității, nu știu dacă putem noi să trăim astfel. După cum vedem, noi, creștinii de azi ne considerăm adesea oameni foarte importanți.
Trăim pe rețelele de socializare, avem un cont virtual unde putem fi cineva important, unde suntem ispitiți să trăim ca niște mini-vedete. Avem nevoie de recunoașterea meritelor și de respectul celorlalți. Fără o astfel de viețuire, fără a i se recunoaște meritele, fără a i se aduce laude, omul modern începe să fie bântuit de anxietate și de depresie.
Există acest concept- stima de sine- care ne este cultivat de mici și pe care încercăm să îl hrănim continuu, pentru că auzim pretutindeni că, dacă ne lipsește stima de sine, devenim suferinzi profund. Cursurile de dezvoltare personală sunt introduse în ziua de astăzi în programul copiilor de grădiniță. Corporațiile încurajează acest concept, oferind lunar locuri de onoare angajaților. Este extrem de greu, așadar, să trăim simplu, smerit. În acest context al lumii de astăzi, Sfântul Dimitrie este o provocare totală.
Hristos însă ne învață pe noi, creștinii, să preferăm viețuirea simplă, firească, chiar dacă suntem oameni celebri, oameni cu funcții. Ați observat că, atunci când omul primește o funcție, se schimbă rapid? Din omul blând și bun care era, devine aspru, certăreț, superior, autoritar asupra celorlalți. Biserica și noi, creștinii, trebuie să învățăm să scăpăm de acest apanaj al celebrității.
Desigur că, în lumea noastră, omul bine îmbrăcat, omul important are mereu prioritate, este mereu tratat diferit față de un om simplu, îmbrăcat modest, însă poate ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a ne lăsa impresionați de funcții, de haine. Iisus a mâncat la masă cu cei mai “nenorociți” oameni. Nu a fugit de omul simplu, de omul sărac, de omul care din punct de vedere social era un nimeni.
Aveți curajul de a vă asuma felul acesta de a trăi creștinește. Câți dintre noi împlinim idealul acesta la care Domnul ne cheamă? Câți dintre noi punem măcar o dată pe lună, ca prioritate, slujirea celor de lângă noi, fără să așteptăm ceva în schimb?
E greu…toți parcă suntem înclinați să căutăm celebritatea, să ne remarcăm, să punem la punct pe cineva, să intrăm în dialoguri chiar dacă nu avem cunoștințele necesare pentru a susține un atare dialog.
Simplitatea, să știți, ne oferă și o anume libertate sufletească. Un om al constrângerilor și al claselor cred că trăiește lăuntric destul de greu. Copiii noștri trăiesc vremuri complicate, vremuri în care societatea le oferă modele și valori nepotrivite și, în aceste condiții, munca noastră ca părinți devine cu atât mai grea.
Dacă îi vom crește cu recompense, motivați de beneficii sau presați să demonstreze că sunt cei mai buni, mă tem că nu vor mai fi în stare, ca adulți, să ofere ceva necondiționat, mă tem că vom trăi într-o societate unde va domni legea junglei: cel mai puternic, cel mai frumos, cel mai faimos, va domina. Ceea ce e dezastruos.
Un om care caută permanent recunoașterea celorlați va fi un om care va suferi și care va aduce suferință în jur.
Învață să dăruiești celorlalți! Dacă munca noastră nu aduce pace, nu mângâie, nu risipește temeri, angoase, boli, atunci degeaba trăim ca preoți, ca medici, ca profesori, ca oameni creștini, mai ales…
