Suflete, cele de aici sunt vremelnice, iar cele de acolo veşnice…

Sfântul Mihail de la Mănăstirea lui Malein de lângă Niceea, a fost un dar al Maicii Domnului pentru părinţii lui neroditori. De aceea cu dreptate a fost ca ea să-l cheme pe acest bineplăcut să slujească Fiului ei. Iar această dorinţă a ei a făcut-o cunoscută maicii Cuviosului prin vedenie.

Părinţii lui aparţineau celor mai renumite familii de patricieni din Constantinopol. Cuviosul s-a născut în anul 893 şi la botez a primit numele de Manuil.

Chemarea sa la slujirea lui Dumnezeu a ruinat visele părinţilor săi care doreau un viitor politic sau militar pentru fiul lor.

În anul 911, la vârsta de optsprezece ani, a luat parte la înmormântarea vrednicului împărat Leon cel Înţelept. Înaintea lui vedea un strălucit împărat şi bărbat al Bizanţului, care scrisese istoria, iar ea la rândul ei îl consemnase în hrisoavele ei. Acum însă, atât de neputincios, mai neputincios şi decât ultimul supus al său, stă în sicriu, fără slavă, fără bogăţie, fără să poată birui moartea, gata pentru a fi mâncat de viermi. Văzând aceasta, pe tânăr l-a cuprins deznădejdea şi o mare durere sufletească, care l-a făcut să înţeleagă cât de trecătoare este viaţa omului şi cât de zadarnică este slava acestei lumi.

Atunci au început să-l năvălească gândurile: „De ce să petreacă toată viaţa sa slujind unui împărat pământesc atât de neputincios, care are o bogăţie şi o slavă atât de trecătoare? Cine ştie dacă acest împărat va dobândi fericirea veşnică? Cum va fi judecat el de către Dumnezeu? Nu este mai bine ca să slujească cineva Împăratului Hristos, Care nu moare, ci este veşnic şi răsplăteşte până şi cel mai mic lucru pe care îl face acela pentru a-I bineplăcea? Cu adevărat, fericit este numai acela care trăieşte în pustie, slujind lui Dumnezeu”.

S-a hotărât chiar în acea zi. Doi ani mai târziu avea să bată la uşa chiliei Stareţului Ioan Elatitis, care trăia în muntele Kimina, înconjurat de un mare număr de ucenici. Ajuns acolo, a căzut la picioarele lui şi le-a udat cu lacrimile sale. Uimit, stareţul a auzit prima mărturisire a tânărului: „Nu am altă durere fără numai aceea pe care o încearcă fiecare creştin atunci când se întreabă cu îngrijorare cum îşi va mântui sufletul său. Vreau să împlinesc toate dorinţele mele sfinte şi să izbutesc să trăiesc viaţa cea desăvârşită. Această dorinţă m-a cuprins cu totul şi nu o pot birui”.

După patru zile, egumenul Ioan l-a îmbrăcat în schima monahală şi l-a numit Mihail (aceasta se petrecea în anul 912), ca să nu-l poată afla tatăl său.

Atunci casa tatălui său s-a umplut de tânguiri jalnice. După puţină vreme tatăl l-a aflat pe Mihail la Mănăstirea lui Kimina şi l-a auzit cum cânta cu vocea sa tinerească: „Suflete, cele de aici sunt vremelnice, iar cele de acolo veşnice…”.

Atunci Evdochim, tatăl său, l-a luat cu sila acasă, după ce a aruncat asupra egumenului un potop de ocări.

Acasă, Mihail umbla îmbrăcat cu rasa sa monahală. Părinţii lui credeau că ar fi făcut un lucru lipsit de evlavie, dacă l-ar fi dezbrăcat de hainele călugăreşti. De aceea au preferat ca să insufle în inima fiului lor cugetarea lumească prin petrecerile care le organizau în casa lor la sărbători. Dar s-au ostenit în zadar, deoarece bucuria lumească nu mai avea loc în inima sa, care era deja stăpânită şi umplută de dragostea lui Dumnezeu. Atunci părinţii lui, deznădăjduiţi de încercările lor zadarnice, fără să vrea i-au dat voie să meargă la mănăstire. Plin de o bucurie negrăită, fericitul Mihail a alergat la Kimina, unde egumenul Ioan l-a primit cu o bucurie şi mai mare.

Mai târziu a venit la Kimina tatăl său ca să-l vadă. Mihail strălucea de fericire. Discutând multă vreme cu el, tatăl său a fost biruit de puterea cuvintelor sale cereşti. Mihail se pregătea să primească înlăuntrul său pe Duhul Sfânt, Care mai târziu l-a arătat pe marele avvă Mihail fondatorul Lavrei lui Malein, pe cunoscutul Cuvios Mihail Malein. Atunci tatăl său i-a spus numai aceste cuvinte:

– Veghează, fiul meu, şi să nu faci nimic care ar putea împiedica legătura ta strânsă cu Hristos, Dumnezeul tău, pe Care L-ai ales în locul lumii şi al părinţilor tăi!

Atunci când s-a întors acasă, a spus femeii sale cu bucurie şi veselie sufletească:

– L-am văzut pe Manuil al nostru şi sufletul meu s-a bucurat de el până la Cer. Se nevoieşte pentru sfinţenie şi pentru veşnicie, nu ca noi care numai ne distrăm. Nu uita acest lucru: eram neroditori ca Avraam şi Sarra, ca Ioachim şi Ana, iar Maica Domnului ni l-a dat pe Manuil, dar ţi-a arătat în vedenie că îi aparţine. Iată că acum l-a luat înapoi. Aşadar, să încetăm de a ne mai tângui şi să mulţumim Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru că fiul nostru va fi slava noastră, sprijinul nostru şi cinstea patriei noastre. Este destul să-l vadă cineva, că îndată va simţi mângâiere şi îndemn către virtute.

Extras din Patericul Maicii Domnului– Arhim. Teofilact Marinakis, Editura Evanghelismos.

Total
58
Shares
Previous Post

Postul nu înseamnă foame, ci vindecare

Next Post

Gunoiul palat și rănile mărgăritar

Related Posts