Într-o insulă din Marea Egee trăia în urmă cu câțiva ani un preot foarte evlavios. Sufletul său era plin de iubire față de turma sa și mai ales față de cei îndurerați. A venit însă ziua când și el a fost încercat și a suferit mult…
Fiica sa, o fată deosebită, se căsătorise cu un tânăr gospodar. A venit timpul să aducă pe lume pe primul ei copil. Însă în vremea nașterii a murit! A plecat Muceniță la Cer, ca să-L întâlnească pe Ziditorul ei, lăsând în urmă multă durere. Tatăl ei, preotul, a suferit și el mult pentru despărțirea de ea, dar cu nezdruncinată credință în Dumnezeu a adus slavă preasfântului Său nume. Dragostea pentru fiica sa o manifesta prin rugăciuni fierbinți pentru sufletul ei și prin milostenii ascunse.
Preotul avea un frate, căpitan de vas, care s-a retras pentru restul vieții sale pe uscat. Adunase avere și se desfăta de roadele sale. Din nefericire însă, era cam necredincios, cu toate că avea inimă bună. Serile, când se întâlnea în casa preotului iubitor de străini cu prietenii săi, niște localnici buni la suflet care își ofereau Bisericii ajutorul lor, beau ceai de salvie și discutau. Căpitanul l-a ironizat pe preot și i-a spus:
– Vezi, părinte, să nu existe altă viață și să vadă fiica ta ce spunem și facem!
Preotul a încercat cu blândețe să-l ajute să lepede necredința, fiindcă știa că în adâncul său sufletul aceluia suferea de înghețul morții. Acela însă nu arăta că se lăsa convins.
Într-o noapte preotul vede pe fiica sa în vis. Era plină de lumină, îmbrăcată în veșminte albe și bucuroasă. „Tată, îi spuse ea, îți mulțumesc pentru toate. Pentru dragostea ta, pentru rugăciunile tale, pentru milosteniile cele faci pentru sufletul meu. Spune-i, te rog, și unchiului meu că-i mulțumesc pentru peștele ce mi l-a trimis”. Acestea zicându-le, a zâmbit îngerește și s-a făcut nevăzută. Când s-a trezit, preotul simțea multă bucurie.
Seara a povestit visul prietenilor săi. Toți au fost mișcați lăuntric, numai căpitanul privea pe fratele său cu îndoială. Însă atunci când i-a spus că nepoata sa îi mulțumește pentru peștele ce i l-a trimis și că nu poate explica aceste cuvinte ale ei, căpitanul a sărit în sus. Ochii i s-au umplut de lacrimi și mâinile au început să tremure. Din gura lui a ieșit Credința ascunsă a inimii sale:
– Dumnezeul meu! a șoptit el privind cu uimire la ceilalți.
Toți l-au întrebat ce s-a întâmplat. De ce era atât de tulburat? Când și-a mai revenit, s-a așezat din nou în scaunul său și fără a încerca să împiedice lacrimile să curgă pe obrazul său ars de soare, le-a spus tuturor cu o voce smerită:
– Da, este adevărat, sufletele trăiesc și ne văd! În ziua înmormântării ei mă pregăteam să cobor la biserică, unde avea să se săvârșească slujba. Aveam multă durere în suflet. Știi, părinte, cât de mult o iubeam pe fiica ta. Era ca un înger. Atunci a venit un prieten de-al meu, care este pescar. Îi spusesem ca atunci când va prinde un pește bun, iar eu îl plăti. Însă în acea clipă m-a enervat prezența lui, așa cum stătea cu peștele lângă el. De aceea i-am spus răstit: „- Nu vreau pești astăzi! Nu vreau nimic. Astăzi o îngrop pe nepoata mea!”. Când acela a auzit, a rămas încremenit. L-am mâhnit, de aceea i-am spus: „- Dar ți-l voi plăti, iar tu dă-l la un sărac pentru sufletul ei!”. Acela a luat banii, mi-a transmis condoleanțe și a plecat în grabă. Aceasta nu am spus-o nimănui, chiar am uitat. Dar sufletul ei nu a uitat și mi-a trimis mulțumirile ei.
Și în timp ce zicea acestea, cu dosul palmei își ștergea lacrimile. Apoi a zâmbit dulce…atât de dulce, încât preotul a văzut în acel zâmbet renașterea Credinței aceluia. Noaptea necredinței trecuse…
– Slăvit să fie numele Tău, Preamilostive Doamne! a șoptit preotul.
