Sufletul mântuit se va desfăta până în străfunduri de fericirea lui Dumnezeu

Așa cum știm din Vechiul Legământ, Profetul și Împăratul David era un om luminat și sfânt. În Psalmii său scrie: „Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin”[1]. Vedea cu ochii sufletului său pe Dumnezeu stând de-a dreapta sa și aceasta îl ajuta să nu se clatine de către provocările păcatului. Avea puterea să-L înțeleagă, să-L perceapă, să-L vadă în chip tainic. Și astfel, ferindu-se de păcat, înainta spre contemplarea lui Dumnezeu.

Cum Îl vedea pe Dumnezeu Profetul Împărat David? Aceasta, ca să reușească cineva, presupune sfințenie. A depășit stadiile începătoare și odată cu trecerea timpului, a primit harul și puterea deosebită a lui Dumnezeu, astfel încât să poată păstra în amintire și în suflet prezența Lui.

Dacă am fi avut această amintire, această posibilitate de a vedea cu ochii sufletului că Dumnezeu ne veghează, ne ascultă, ne simte starea lăuntrică și că ne aflăm în Dumnezeu și ne mișcăm în El, am avea multă trezvie și ne-am feri de păcat. Și cu fuga de păcat, am avea curăție și am ajunge să ne apropiem de Preacuratul Dumnezeu. Câtă frică ar fi în sufletul nostru, dacă am avea această vedere a lui Dumnezeu.

Omul deviază de la calea lui Dumnezeu și urmează calea păcatului și a diavolului, fiindcă nu are puterea să cunoască și să înțeleagă că Dumnezeu este pretutindeni prezent, că fiecare faptă și gând al său este cunoscut de Dumnezeu și că El, Care pe toate le vede, într-o zi va fi Judecătorul său.

Trebuie să ne ancorăm în această cugetare, această pomenire a prezenței pretutindeni a lui Dumnezeu. Înaintea unui om mare nu putem să ne purtăm cu necuviință; nici măcar care înaintea unui copil mic provoacă rușine nu putem să le facem. Ne rușinăm de oameni, ca să nu ne facem de râs, ca să nu ne osândească, să nu scădem în ochii lor și să-și piardă părerea bună ce o au despre noi. Luăm aminte să nu facem ceva care este rău din dorința de a plăcea oamenilor, fiindcă cu văzul trupesc îi întâlnim pe acești oameni și nu vrem să ne expunem. Dacă am avea vederea duhovnicească, să-L vedem pe Părintele Ceresc, Creatorul nostru, Judecătorul nostru, gândiți-vă cât de atent am trăi!

Când o patimă mă împinge să mă abat de la calea lui Dumnezeu, dacă mă gândesc că Dumnezeu mă vede, că Îl voi întrista, că voi întrista această nesfârșită Dragoste, voi lua aminte să nu cad în acea patimă. Așadar, pricina depărtării noastre de Dumnezeu este faptul că nu-L vedem. Este înfricoșător să trăim în El și să nu-L vedem. Desigur, firea lui Dumnezeu nu poate fi înțeleasă. Însă cu cunoașterea pe care ne-a dat-o, putem să vedem însușirile Lui, lucrările Lui, ca pe o cauză, ca să ajungem la cauza primară a tuturor, Care este Dumnezeu. Și cu contemplația aceasta Îl aducem pe Dumnezeu foarte aproape de noi. Nu îi dăm chip, căci după firea Lui nu are chip. Ci trăim cu trezvia și cu cugetul că stăm înaintea Lui și că neadormitul Său ochi ne vede.

Și Profetul David a spus: „Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt”. Această stare este una mai înaltă. În cealaltă viață, toți cei care se vor învrednici de mântuire, cu adevărat vor trăi ca niște dumnezei, desigur nu după fire, ci după har. Astfel va fi în cealaltă lume, că sufletul mântuit se va desfăta până în străfunduri de fericirea lui Dumnezeu. Un fier ruginit, dacă cade într-un foc foarte puternic, devine și el foarte încins și împrumută însușirile focului. Tot astfel și sufletul mântuit, va deveni tot lumină, tot fericire, deoarece nu va înțelege firea lui Dumnezeu, dar va deveni părtaș la cele negrăite ale lui Dumnezeu.

Dumnezeu prin dragostea și milostivirea Sa după fire a vrut să facă creaturile Sale, să le învrednicească de dumnezeiescul Său har și să-i facă mici dumnezei. Din negrăită iubire a creat pe îngeri și pe oameni, ca să se desfăteze de El. Dar și toate celelalte creații ale Sale ne umplu de fericire și desfătare și ne conduc la cunoașterea Lui.

Să luăm o floare smerită; o vedem având o astfel de mireasmă și ne mirăm cum de se află o astfel de aromă într-o floare atât de mică, care peste puțin se usucă și piere. Dacă la acestea, care trec, Dumnezeu a dat atâta har, pentru acele făpturi ale Sale care vor ajunge în Rai, ce bunătăți va fi pregătit, neschimbate și veșnice! Și dacă toate aceste lucruri pe care le-a creat aici pe pământ și sus în Cer desfătează nespus de mult pe oameni și îngeri – fie că este lumină, fie mireasmă, fie frumusețe – El Însuși ce va fi în firea Sa? Dacă din plinătatea Sa s-au făcut toate acestea, El Însuși ce va fi?

[1] Psalm 15, 8.

Fragment din cartea Arta mântuirii, care a apărut la Editura Evanghelismos.

Total
55
Shares
Previous Post

Nu știm când ne va bate Dumnezeu la ușă și ne va chema să dăm răspuns

Next Post

Raiul este gol. Așteaptă și el să se umple de copiii lui Dumnezeu

Related Posts