Pr. Constantin Necula
Smerit și încăpățânat deopotrivă. Uneori, tulburându-se de lucrurile din jur. De cele mai multe ori, intuind primejdia. Naiv pentru răutatea de acum. Suflet pus pentru obștea creștinilor ortodocși din Bucovina. Pe care a iubit-o și a trăit-o cu încăpățânarea iubirii ce nu se dă învinsă. Iubit de oameni. Am stat între ei și le-am văzut evlavia la Bunicul Sinodului, cum îi zâmbeau șăgalnic.
Om. Care venea dintr-o lungă istorie a Bisericii. Nu întotdeauna o istorie liniștită. Au făcut gâlceavă cu memoria lui unii, care, în timpul de acum se comportă exact ca cei de atunci. Un atunci care nu e prea departe. Și e viu. Tocmai prin ei. L-am văzut în veșminte. Și cu mânecile suflecate la Căminul de Bătrâni din Suceava ori prin răzoarele de la mănăstirea Sfinții Arhangheli din Groși, dincolo de linia orizontului turistic al Bucovinei. Printre monahii simpli ai obștilor pe care le iubea. Și cărora, din timp în timp, din banii săi, le oferea cărți ziditoare. Patericul, cărțile din colecția Crinii Țarinii, ori cărțile copilăriei sale la care ținea enorm.
Un Bunic-Copil adeseori. L-am văzut la Rădăuți, între micuții Centrului Sfântul Leontie. Adevărat giumbușluc viu cu copiii. Serios. Meditativ cu cei mari. Aspru cu sine. Topit de post. Și Liturghii. Empatic la suferințe. L-am văzut slujind și predicând ades la înmormântări de prieteni comuni. Om. Cumpătat în mai toate aspectele vieții sale de monah. Dintre toate, însă, mi-a rămas în minte zâmbetul său între bătrâni. Mă rog, pentru el erau mai tineri. Stătea cu ei îndelung. Îi știa cu toți ai lor. Cu vii și morții, îndrăznesc. Însoțea mașina care le ducea mâncarea, lemnele sau cine știe ce dar purta cu sine. Slujea lor. Tuturor.
Zâmbetul acela nu-mi dă pace de azi noapte, când am aflat că s-a stins. E zâmbetul ierarhului ce-și însoțește Turma încredințată de Hristos până dincolo de pragul Raiului. E zâmbetul omului ce nu se mai miră de nimic. Nici măcar de ura și prostia celor ce voiau să nu i se acorde nici o șansă de tratament decent. Cuminte, s-a supus unei plecări ce nu și-a dorit-o. Ascultător până în sfârșit. Pare că inima sa – în care am încăput toți – a obosit să lupte pentru a rămâne în viața aceasta și s-a deschis morții, pentru a intra în viața viitoare.
Om. Cu râvna lui de mulți neînțeleasă pentru pădurile Bisericii din Bucovina devalizate de politici și istorie. Iar și iar. Cred că acum se odihnește în răcoarea lor, dincolo de vipia din ura noastră. Judecătorii lui.
Fie să-i fie odihna umbrită de Har! Și Domnul Hristos să-l întâmpine cu zâmbetul cu care el, Pimen Arhiereul, fratele bătrânilor și tinerilor deopotrivă, îi întâmpina! La vreme, vom pleca genunchiul la mormântul său. De iertare și de drag, un drag neatins de nimic din ce a fost doar omenesc.
Sursa: http://doxologia.ro
